păcură definitie

2 intrări

15 definiții pentru păcură

PẮCURĂ s. f. Lichid vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea țițeiului, care se folosește drept combustibil și ca materie primă la fabricarea motorinei grele, a uleiurilor minerale, a asfaltului și a altor produse; țiței brut. – Lat. picula.
PẮCURĂ s. f. Lichid vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea țițeiului, care se folosește drept combustibil și ca materie primă la fabricarea motorinei grele, a uleiurilor minerale, a asfaltului și a altor produse; țiței brut. – Lat. picula.
PẮCURĂ s. f. sg. Reziduu vîscos, negru sau brun- închis, rămas de la distilarea primară a țițeiului, întrebuințat drept combustibil, la ungerea roților și din care se obțin motorină grea și alte produse. (Adesea în metafore și comparații) Avea părul roșu și ochii neobișnuit de negri, ca două picături de păcură. SADOVEANU, O. VIII 64. În soarele intens, umbrele erau negre ca petele de păcură. GALACTION, O. I 345. Începu a curge din vițele tăiate niște sînge negru ca păcura. ISPIRESCU, L. 317. ◊ Fig. Luna ardea mare deasupra satului; gardurile, casele vărsau umbre de păcură pe pămînt. SADOVEANU, O. VII 361. Jandarmul a rămas pe loc, pînă n-a mai văzut nimic în păcura din cuprinsul nopții. POPA, V. 123. ♦ (Popular) Exploatare de țiței. Își ia boarfele intr-o traistă și se duce la păcură, la Moreni. PREDA, Î. 114.
pắcură s. f., g.-d. art. pắcurii
păcură s. f., g.-d. art. păcurii
PĂCURĂ s. (rar) mazut, (Mold.) dohot.
pắcură (-ri), s. f.1. Petrol. – 2. (Bihor) Ceață, negură. – 3. Iad. Lat. picula „bitum”, dim. al lui pix (Pușcariu 1237; Candrea-Dens., 1300; REW 6483), cf. vegl. pekla, it., prov. pegola „bitum”. Sensul de „ceață” se datorează unui semantism aparent normal, cf. lat. picea, caligo, fr. purée de poix, iar din sensul de „întuneric” s-ar putea explica cel de „întuneric veșnic” sau „iad”. Cu atît mai mult, dacă ne gîndim că imaginația populară așază infernul sub pămînt și că din adîncime s-ar vedea izvorînd acel lichid negru, care desigur s-ar fi asociat cu ideea de infern. Pare, așadar, inutil să se recurgă la explicația semantismului rom. cu ajutorul sl. piklu „smoală” și „iad” (Sandfeld 36; REW 6483). Explicarea cuvîntului rom. prin același etimon sl. (Cihac 236; Weigand, BA, III, 111) nu este posibilă. Der. păcurar, s. m. (muncitor care extrage petrol); păcuros, adj. (bituminos); împăcura, vb. (a mînji cu petrol); păcorniță, s. f. (vas în care se păstrează petrolul pentru a unge osiile carului), cu suf. -niță. Din rom. provin bg. pakura (Capidan, Raporturile, 223), mag. pakura (Edelspacher 24), săs. pokert.
PẮCURĂ f. Deșeu vâscos, de culoare brună-închisă, rămas după distilarea primară a petrolului și întrebuințat drept combustibil și la obținerea uleiurilor de uns. [G.-D. păcurii] /<lat. picula
păcură f. lichid negru oleios din care se scoate petroleu și se exploatează mai ales în Prahova: cu păcura se ung trăsurile. [Lat. PICULA (din PIX, smoală)].
pắcură f., pl. ĭ (lat. pĭcŭla, lip, dim. d. pix, pĭcis, smoală: picula liquida, smoală lichidă; vgr. pissa; it. pégola, pece, smoală, rășină: fr. poix, sp. pg. pez. D. rom. vine ung. pakura. V. pată, pîclă. Cp. cu pătură). Țițeĭ gros (de uns roatele carelor). Fig. Vechĭ (după vsl. pĭklŭ). Ĭadu (unde „păcătoșiĭ ard în păcură”). V. dohot.
PĂCURĂ s. (rar) mazut, (Mold.) dohot.
pắcură, s.f. – Lichid vâscos rămas de la distilarea țițeiului; țiței: „În Săcel, există petrol, în Ieud și Dragomirești se găsește păcură” (Papahagi, 1925: 97). ♦ (top.) Păcura, fânațe, arătură în Botiza, Ieud, Săliștea de Sus. „Avem de a face cu un semn lingvistic al unei zone petrolifere. Cuvântul apare ca nume topic în anul 1440” (Vișovan, 2005). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. picula < lat. pix, picis „smoală, bitum” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. pakura (Scriban; Edelspacher, cf. DER), bg. pakura (Capidan, cf. DER).
pắcură, s.f. – Lichid vâscos, rămas de la distilarea țițeiului; țiței: „În Săcel, există petrol, în Ieud și Dragomirești se găsește păcură” (Papahagi 1925: 97). – Lat. picula.
PĂCURĂ subst. 1. – b. (Sur XI; C Cos II 482). 2. Păcuroaia, Neaga (17 B III 204) marital; Păcur/ești s.; -escu, Calotă 1834 (AO XXI 171). 3. Păcurici b. (17 B III 379); Păcuricea t. 4. Păcureț, Stan (BCI IV 107), < subst. „lucrător la extragerea țițeiului”; -i, sat al „păcureților”, r. Teleajen, cu o veche exploatare de petrol.
păcură s. f. sg. (intl.) trădare.

păcură dex

Intrare: păcură
păcură substantiv feminin
Intrare: Păcură
Păcură