pândar definitie

13 definiții pentru pândar

PÂNDÁR, pândari, s. m. Persoană care păzește o pădure, o vie, o holdă etc.; paznic, jitar. ♦ (Mil.; pop.) Strajă, santinelă. ♦ Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian. – Din sl. pondarĭ.
PÂNDÁR, pândari, s. m. Persoană care păzește o pădure, o vie, o holdă etc.; paznic, jitar. ♦ (Mil.; pop.) Strajă, santinelă. ♦ Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian. – Din sl. pondarĭ.
PÎNDÁR, pîndari, s. m. Persoană care păzește o vie, o pădure, o holdă etc.; paznic. Petre avea o pușcă încărcată, luată de la pîndarii arendașului. REBREANU R. II 262. Frunză verde de stejar, Sus pe munte, la hotar, Zi și noapte stau pîndar. ALECSANDRI, T. II 60. Este-un pom mare-nflorit, Face poame de argint. De pîndar pe cine-om pune, Că vin lotrii să le fure? HODOȘ, P. P. 72. ♦ Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian.
pândár s. m., pl. pândári
pândár s. m., pl. pândári
PÂNDÁR s. (înv. și reg.) pândaș, (reg.) pârgar, (Ban. și Transilv.) gornic, (Mold. și Transilv.) jitar, (prin Dobr.) meregiu, (înv.) pânditor. (~ la vie.)
PÂNDÁR s. v. pază, santinelă, strajă, veghe.
PÂNDÁR ~i m. Paznic de câmp (la semănături, vii, livezi, etc.). /<sl. pondari
pândár, pândári, s.m. (pop.) 1. paznic al terenurilor cultivate ale statului; pândaș, jitar, meregiu, pârgar. 2. paznic de pădure; pădurar. 3. santinelă, strajă. 4. (înv.) spion.
pândar m. 1. cel ce pândește; 2. paznic de pădure; 3. fig. santinelă: stau pândar aice cu pieptul meu ’n poartă AL. [Slav. PÕDARĬ, păzitor].
pîndár m. (vsl. pondarĭ). Păzitor de semănăturĭ, de viĭ ș. a. V. jitar.
pîndar s. v. PAZĂ. SANTINELĂ. STRAJĂ. VEGHE.
PÎNDAR s. (înv. și reg.) pîndaș, (reg.) pîrgar, (Ban. și Transilv.) gornic, (Mold. și Transilv.) jitar, (prin Dobr.) meregiu, (înv.) pînditor. (~ la vie.)

pândar dex

Intrare: pândar
pândar substantiv masculin