OȚĂRÎ́T, -Ă, oțărîți, -te, adj. 1. Supărat, mînios, furios. Logofeteasa și-a arătat în pridvor obrazul oțărît. SADOVEANU, N. P. 41. Pe figura lui veșnic oțărîtă se vede un dispreț, un dezgust de toate cele. VLAHUȚĂ, O. A. III 27. 2. Morocănos, înăcrit. (În forma oțărit) Pintea era om oțărit. SLAVICI, N. II 130. ◊ (Adverbial) Dădu să cîrmească... pe ulița cu pricina, îndesîndu-și pălăria pe dunga dintre sprîncene mai oțărît încruntată. C. PETRESCU, A. R. 11. – Variante: oțărít, -ă, oțerít, -ă (ALECSANDRI, P. III 260) adj.