OVAȚIÚNE s.f. v. ovație.

ovați(un)e f. 1. micul triumf la Romani; 2. onoruri date cuiva într’o adunare: i s’a făcut ovațiuni.

*ovațiúne f. (lat. ovátio, -ónis, mic triunf, ovațiune, d. ovare, a sacrifica o oaĭe p. micu triunf, [fig.] a fi triunfător, d. ovis, oaĭe). La Romanĭ, triunf maĭ mic acordat unuĭ general: la ovațiune, generalu mergea călare saŭ pe jos, nu în car, ca la triunf, și purta o coronă de mirt. Fig. Aclamațiunĭ publice, onorurĭ zgomotoase și entusiaste acordate cuĭva. – Și ováție.