OTOCÍST, otociste, s. n. (Anat.) Organ auditiv al nevertebratelor, format dintr-o veziculă cu celule ciliate plină cu lichid și cu numeroase otolite; statocist. – Din fr. otocyste.

OTOCÍST, otociste, s. n. (Anat.) Organ auditiv al nevertebratelor, format dintr-o veziculă cu celule ciliate plină cu lichid și cu numeroase otolite; statocist. – Din fr. otocyste.

otocíst s. n., pl. otocíste

otocíst s. n., pl. otocíste

OTOCÍST s.n. (Biol.) Nume dat organelor auditive ale unor animale vii, un fel de veziculă în care se află otolitele; statocist. [< fr. otocyste, cf. gr. ous – ureche, kystis – vezică].

OTOCÍST s. n. organ auditiv la unele nevertebrate constând dintr-un fel de veziculă cu apă sau cu o secreție lichidă cu otolite. (< fr. otocyste)

OTO- „ureche, auz, auditiv”. ◊ gr. ous, otos „ureche” > fr. oto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. oto-. □ ~cefal (v. -cefal), s. m., făt teratologic caracterizat prin unirea urechilor, absența maxilarului inferior și prin închiderea căii de acces a urechii; ~cel (v. -cel₂), s. n., veziculă auditivă, specifică nevertebratelor; ~cist (v. -cist), s. n., organ auditiv la nevertebrate, format dintr-o veziculă cu otolite; sin. statocist; ~conie (v. -conie), s. f., pulbere de carbonat de calciu întîlnită în labirintul membranos al urechii interne; ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv electroacustic care recepționează semnalele electrice, transformîndu-le în semnale acustice; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a urechii; ~lit (v. -lit₁), s. n., corpuscul calcaros din labirintul urechii animalelor nevertebrate, servind la formarea senzației de echilibru; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia și patologia urechii; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile aparatului auditiv; ~pioree (v. pio-, v. -ree), s. f., afecțiune purulentă a urechii; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a urechii externe; ~ragie (v. -ragie), s. f., scurgere de sînge din ureche; ~rahie (v. -rahie), s. f., scurgere de lichid cefalorahidian, prin conductul auditiv extern; ~ree (v. -ree), s. f., scurgere de puroi din ureche; ~rinolaringologie (v. rino-, v. laringo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia și patologia urechii, nasului și laringelui; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., afecțiune a urechii, caracterizată prin acoperirea timpanului cu țesut cicatriceal; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru examinarea canalului auditiv al urechii; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a conductului auditiv al urechii cu ajutorul otoscopului; ~tomie (v. -tomie), s. f., disecție a urechii.