OSANÁ, (1) osanale, s. f., (2) interj. 1. S. f. (La pl.) Cuvinte de laudă, de preamărire (exagerată); aclamații, ovații. 2. Interj. (Mai ales în imnurile religioase) Laudă! mărire! slavă! [Acc. și: (2) osána] – Din sl. osanna.
OSANÁ, (1) osanale, s. f., (2) interj. 1. S. f. (La pl.) Cuvinte de laudă, de preamărire (exagerată); aclamații, ovații. 2. Interj. (Mai ales în imnurile religioase) Laudă! mărire! slavă! [Acc. și: (2) osána] – Din sl. osanna.
OSANÁ, osanale, s. f. (La pl., uneori ironic) Cuvinte de laudă, de slăvire, de preamărire; aclamații, ovații. Primit cu osanale și izgonit cu pietre. LESNEA, C. D. 42. Veșnic... te-or cînta poeții, Lăudînd în osanale mincinoasa ta splendoare. TOPÎRCEANU, P. O. 128. ◊ (La sg., cu valoare de interjecție, mai ales în imnurile religioase) Osana! slavă! sfînt ești! sfînt! VĂCĂRESCU, P. 115. – Accentuat și: osána.
osaná interj. (ngr. și vgr. osanná, d. ebr. hôši’a-na, „salvează[-ne] acum”, refrenu unuĭ imn religios la Jidanĭ: lat. hosanna, vsl. osánna). Strigăt de aclamațiune la vechiĭ Jidanĭ: Osana! Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnuluĭ! S. f. Strigăt de aclamațiune, de bucurie: l-aŭ primit cu osanale.