ORTĂCÍ, ortăcesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A lega tovărășie cu cineva; a se întovărăși, a se asocia. – Din ortac.

ORTĂCÍ, ortăcesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A lega tovărășie cu cineva; a se întovărăși, a se asocia. – Din ortac.

ORTĂCÍ, ortăcesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se întovărăși, a lega tovărășie cu cineva. Măi, tu, Gruie, fiul meu, Nu-mi place năravul tău, Cu bețivi te ortăcești Și capu-ți primejduiești. ANT. LIT. POP. I 321.

!ortăcí (a se ~) (reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ortăcéște, imperf. 3 sg. se ortăceá; conj. prez. 3 să se ortăceáscă

ortăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ortăcésc, imperf. 3 sg. ortăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. ortăceáscă

ORTĂCÍ vb. v. asocia, grupa, împrieteni, însoți, întovărăși, uni.

A SE ORTĂCÍ mă ~ésc intranz. reg. 1) A deveni ortac; a stabili relații de ortăcie; a se întovărăși; a se asocia. 2) A fi în relații de ortăcie (unul cu altul). /Din ortac

ortăcésc (mă) v. refl. Ban. Mă întovărășesc.

ortăci vb. v. ASOCIA. GRUPA. ÎMPRIETENI. ÎNSOȚI. ÎNTOVĂRĂȘI. UNI.