Orpheus, fiul lui Oeagrus, regele Thraciei, și al muzei Calliope. Orpheus era un cîntăreț și un poet neîntrecut: el fusese inițiat de muze în arta muzicii, iar zeul Apollo îi dăruise lira sa. Cîntecul lui Orpheus era atît de frumos, încît clintea pietrele din loc, îmblînzea fiarele sălbatice și înmuia inimile celor mai aspri oameni. A participat la expediția argonauților, pe care i-a salvat de la pieire datorită măiestriei sale: iscîndu-se o furtună pe mare, care amenința să înece corabie și oameni, Orpheus a început să cînte atît de minunat, încît valurile, vrăjite, s-au domolit. Cel mai cunoscut episod legat de numele său este cel al dragostei lui pentru soția sa, Eurydice (v. și Euridice). Neconsolat de moartea ei, se spunea că Orpheus s-ar fi dus după ea în Infern ca s-o readucă pe pămînt. Mișcați de cîntecul său divin, zeii subpămînteni s-au înduplecat și au consimțit s-o redea pe Eurydice vieții, cu o singură condiție: pe tot drumul care ducea prin lăcașul morții spre lumea pămîntenilor Orpheus, urmat de Eurydice, nu avea voie să se întoarcă și s-o privească. Cei doi au pornit la drum. De la o vreme însă în sufletul lui Orpheus s-a cuibărit o bănuială: dacă cea care îl urmează nu e Eurydice? Pradă îndoielii, el s-a întors s-o privească. În clipa aceea Eurydice s-a destrămat ca o umbră, întorcîndu-se pentru totdeauna în lăcașul morții. Nemîngîiat de pierderea ei definitivă, Orpheus a trăit tot restul vieții îndurerat și singur. A fost ucis, spunea legenda, de către femeile trace, care l-au sfîșiat în bucăți pentru că a refuzat să le împărtășească dragostea. Aruncate în apele rîului Hebrus, capul și lira sa au fost purtate departe, pe mare. Ele au fost duse de valuri pe țărmurile insulei Lesbos, care de atunci a devenit leagănul poeziei lirice.