ornamentare definitie

2 intrări

22 definiții pentru ornamentare

ORNAMENTÁ, ornamentez, vb. I. Tranz. A împodobi, a înfrumuseța cu ornamente; a decora cu un motiv. – Din fr. ornementer.
ORNAMENTÁRE, ornamentări, s. f. Acțiunea de a ornamenta și rezultatul ei; împodobire, înfrumusețare. – V. ornamenta.
ORNAMENTÁ, ornamentez, vb. I. Tranz. A împodobi, a înfrumuseța cu ornamente; a decora cu un motiv. – Din fr. ornementer.
ORNAMENTÁRE, ornamentări, s. f. Acțiunea de a ornamenta și rezultatul ei; împodobire, înfrumusețare. – V. ornamenta.
ORNAMENTÁ, ornamentez, vb. I. Tranz. A împodobi cu ornamente, a orna, a decora ceva cu un motiv.
ORNAMENTÁRE s. f. Acțiunea de a ornamenta; împodobire, înfrumusețare.
ornamentá (a ~) vb., ind. prez. 3 ornamenteáză
ornamentáre s. f., g.-d. art. ornamentắrii; pl. ornamentắri
ornamentá vb., ind. prez. 1 sg. ornamentéz, 3 sg. și pl. ornamenteáză
ornamentáre s. f., g.-d. art. ornamentării; pl. ornamentări
ORNAMENTÁ vb. 1. v. împodobi. 2. v. garnisi.
ORNAMENTÁRE s. 1. v. împodobire. 2. v. garnisire.
ORNAMENTÁ vb. I. tr. A înfrumuseța, a împodobi cu ornamente. [< fr. ornementer].
ORNAMENTÁRE s.f. Acțiunea de a ornamenta și rezultatul ei; înfrumusețare, împodobire, ornamentație. [< ornamenta].
ORNAMENTÁ vb. tr. a înfrumuseța cu ornamente, a decora (1). (< fr. ornementer)
A ORNAMENTÁ ~éz tranz. A împodobi cu ornamente; a înzestra cu elemente decorative; a decora. /<fr. ornementer
ornamentà v. a îmbogăți cu ornamente.
*ornamentațiúne f. (fr. ornement action). Arta de a dispune ornamentale: ornamentațiunea ordinuluĭ doric e severă. – Și -áție și -áre.
*ornamentéz v. tr. (fr. ornementer). Ornez, pun ornamente.
ORNAMENTA vb. 1. a decora, a găti, a împodobi, a înfrumuseța, a orna, a pavoaza. (A ~ fațada unei clădiri.) 2. a garnisi, a împodobi, a orna. (A ~ o rochie cu...)
ORNAMENTARE s. 1. decorare, decorație, gătire, împodobire, înfrumusețare, ornare, pavoazare. (~ unei clădiri.) 2. garnisire, împodobire, ornare. (~ unei rochii.)
ornamentare, procedeu de variație (1) a unei melodii vocale sau instrumentale prin adăugarea unor note* sau grupe de note accesorii de durată mică, numite ornamente*. Având la origine tendința spontană spre improvizație*, o. apare în arta interpretativă încă din cele mai vechi timpuri. Gustul pentru o. precum și formele ei au fost însă diferite de la o epocă la alta, oscilând între limitele unei extreme abundențe și libertăți și între cele ale unei maxime sobrietăți și preciziuni. Modalitățile o. pot fi împărțite în categorii, reprezentând totodată etape evolutive ale acestei maniere: 1) o. cu totul improvizată* a melodiei, fără vreo indicație specială, realizată în exclusivitate potrivit fanteziei, sensibilității și tehnicii interpretului; 2) o. în baza unor semne convenționale, puse deasupra unor note ale melodiei; 3) o. cu notarea exactă, cu caractere mici de durate (1) neproporționale, a tuturor sunetelor ornamentale. În cursul acestei evoluții au luat naștere o serie de figuri ornamentale destinate adăugării sau înlocuirii notelor din melodie. Denumirile lor, semnele prin care erau indicate, precum și modul de execuție, diferă după limbă, epocă și stil. O parte din ele s-au menținut până în zilele noastre ca figuri ornamentale obișnuite ale muzicii tradiționale (apogiatura*, trilul*, mordentul*, grupetul*, arpegiul* etc.; v. și ornamente). Cunoașterea temeinică a o. în diferite epoci stilistice, este indispensabilă interpretării sau reeditării corecte a unei opere. ♦ Indicații ale unor figuri ornamentale se întâlnesc încă din epoca monodiei* medievale religioase și laice, iar mai târziu se găsesc și în perioda de dezvoltare a polif. în timpul Renașterii*, însă o. devine o adevărată tehnică, sistematizată în lucrările didactice ale epocii, constând din însușirea a numeroase figuri (1) ornamentale numite diminutiones sau passaggi. Având doar un rol decorativ și pe de altă parte nesocotind textul, ele sunt înlocuite, prin alte ornamente numite affetti, cu funcție expresivă în slujba textului. ♦ În sec. 17 și 18, arta o. ia o mare amploare, atât în muzica instr. cât și cea vocală. Virginaliștii engl. și apoi claveciniștii fr. utilizează numeroase figuri ornamentale, notate prin diferite semne, al căror mod de execuție necesită adevărate tabele explicative. (La Fr. Couperin se întâlnesc 27 asemenea figuri). J.S. Bach întrebuințează cu mai multă moderație aceste figuri, pe care de cele mai multe ori le scrie complet, prin note muzicale. În muzica vocală, interpreții epocii, în căutarea unui cât mai desăvârșit bel canto*, recurg la o o. excesivă, improvizată sau indicată de compozitor. O dată cu sfârșitul sec. 18, interesul pentru o. scade, pentru ca în epocile următoare să nu mai apară decât în cazuri izolate de exacerbare a acestei maniere (Chopin). ♦ Pe lângă funcția sa melodică, o. contribuie la dezvoltarea formei*, prin rolul său în producerea variațiunii* (v. și temă). Ea are și repercusiuni verticale, contrapunctice și armonice, prin producerea eterofoniei și a disonanțelor*. ♦ Monodia (1) pop., românească este înzestrată cu o bogată o., constând din numeroase formule, unele cu rol decorativ, altele incluse în melodie. Ele stau la baza improvizației și a producerii variantelor (I, 1) acestor melodii.

ornamentare dex

Intrare: ornamenta
ornamenta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: ornamentare
ornamentare substantiv feminin