Dicționare ale limbii române

10 definiții pentru oreion

OREIÓN, (2) oreioane, s. n. 1. Boală contagioasă și epidemică de natură virotică, frecventă la copii, care se manifestă prin febră și prin inflamarea glandelor parotide. 2. (La pl.) Cazuri de oreion (1). [Pr.: -re-ion] – Din fr. oreillons.
OREIÓN, oreioane, s. n. Boală contagioasă și epidemică de natură virotică, frecventă la copii, care se manifestă prin febră și prin inflamarea glandelor salivare parotide. [Pr.: -re-ion] – Din fr. oreillons.
OREIÓN s. n. sg. Boală contagioasă și epidemică obișnuită la copii, care se manifestă prin inflamarea glandei parotide.
oreión s. n., (cazuri) pl. oreioáne
oreión s. n. (sil. -re-ion), pl. oreioáne
OREIÓN s. (MED.) parotidită epidemică.
OREIÓN s.n. Boală infecțioasă epidemică, manifestată prin inflamarea glandei parotide. [Pron. -re-ion. / < fr. oreillons].
OREIÓN s. n. parotidită epidermică. (< fr. oreillon)
OREION s. (MED.) parotidită epidemică.
OREIÓN (< fr.) s. n. Maladie infecțioasă, contagioasă și epidemică, provocată de un virus, frecventă, mai ales, la copii. Are o perioadă de incubație de 12-26 zile și se manifestă prin inflamarea dureroasă a glandelor parotide și febră. Transmiterea de face prin contact direct cu bolnavul sau cu obiecte contaminate cu secreții nazofaringiene ale acestuia. La adulți, boala se poate complica (orhită urliană), ducând la atrofie testiculară. Sin. parotidită epidemică.

oreion definitie

oreion dex

Intrare: oreion
oreion substantiv neutru
  • silabisire: -re-ion