ordonanțare definitie

17 definiții pentru ordonanțare

ORDONANȚÁ, ordonanțez, vb. I. Tranz. A dispune plata unei sume prin emiterea unei ordonanțe, a unui ordin de plată. – Din fr. ordonnancer.
ORDONANȚÁRE, ordonanțări, s. f. Acțiunea de a ordonanța și rezultatul ei. – V. ordonanța.
ORDONANȚÁ, ordonanțez, vb. I. Tranz. A dispune plata unei sume prin emiterea unei ordonanțe, a unui ordin de plată. – Din fr. ordonnancer.
ORDONANȚÁRE, ordonanțări, s. f. Acțiunea de a ordonanța și rezultatul ei. – V. ordonanța.
ORDONANȚÁ, ordonanțez, vb. I. Tranz. A dispune plata unei sume prin emiterea unei ordonanțe, a unui ordin de plată.
ORDONANȚÁRE, ordonanțări, s. f. Acțiunea de a ordonanța și rezultatul ei.
ordonanțá (a ~) vb., ind. prez. 3 ordonanțeáză
ordonanțáre s. f., g.-d. art. ordonanțắrii; pl. ordonanțắri
ordonanțá vb., ind. prez. 1 ordonanțéz, 3 sg. și pl. ordonanțéază
ordonanțáre s. f., g.-d. art. ordonanțării; pl. ordonanțări
ORDONANȚÁ vb. (FIN.) (rar) a mandata. (A ~ plățile curente.)
ORDONANȚÁRE s.f. Acțiunea de a ordonanța și rezultatul ei. [< ordonanța].
ORDONANȚÁ vb. tr. a elibera un ordin de plată (a unei sume). (< fr. ordonnancer)
A ORDONANȚÁ ~éz tranz. înv. (plăți) A cere printr-o ordonanță. /<fr. ordonnancer
ordonanțà v. a ordona efectuarea unei plăți.
*ordonanțéz v. tr. (fr. ordonnancer). Daŭ ordonanță să plătească tezauru o sumă anumită. Prescriŭ un remediŭ unuĭ bolnav.
ORDONANȚA vb. (FIN.) (rar) a mandata. (A ~ plățile curente.)

ordonanțare dex

Intrare: ordonanța
ordonanța verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: ordonanțare
ordonanțare substantiv feminin