orbire definitie

2 intrări

20 definiții pentru orbire

ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb2, a-și pierde vederea. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă vederea; a scoate cuiva ochii. ◊ Expr. (Nici cât sau măcar) să orbești un șoarece = foarte puțin; deloc. ♦ Tranz. A tulbura vederea, a lua ochii din cauza unei lumini intense. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să nu mai judece obiectiv, să-și piardă rațiunea, clarviziunea. ♦ A înșela, a amăgi pe cineva, a minți. – Din orb2.
ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clarviziune, rătăcire, inconștiență. ◊ Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. – V. orbi.
ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb2, a-și pierde vederea. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă vederea; a scoate cuiva ochii. ◊ Expr. (Nici cât sau măcar) să orbești un șoarece = foarte puțin; deloc. ♦ Tranz. A tulbura vederea, a lua ochii. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să-și piardă rațiunea, clarviziunea, a-l face să nu mai judece obiectiv. ♦ A înșela, a amăgi pe cineva, a minți. – Din orb2.
ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clarviziune, rătăcire, inconștiență. ◊ Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. – V. orbi.
ORBÍ, orbesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni orb, a-și pierde vederea. Dă-mi-i mie ochii negri. Căci de noaptea lor cea dulce vecinie n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155. ◊ (În metafore și comparații) Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire. EMINESCU, O. IV 134. 2. Tranz. A face (pe cineva) să-și piardă vederea, a scoate (cuiva) ochii. Îi dete cu frigarea peste ochi de orbi. ISPIRESCU, L. 340. Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnindu-mă astfel a nu mai putea admira grațiile lor. ALECSANDRI, O. P. 132. ♦ (Prin exagerare, despre lumină sau despre un obiect strălucitor) A tulbura vederea, a lua ochii. Roșii fulgere sclipesc, Săbii, săbii mă orbesc. MACEDONSKI, O. I 275. Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce îi vede. EMINESCU, O. IV 131. 3. Tranz. Fig. A face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile clar, a-l face să nu mai judece obiectiv. V. zăpăci. Iubirea nu mă poate orbi. REBREANU, R. I 123. Groaznic orbește ura pe oameni. ODOBESCU, S. III 103. Te-a fi orbit vestea cea mare. ALECSANDRI, T. I 273. ♦ A înșela (pe cineva), a arunca praf în ochii cuiva. Ai văzut ce rău îi venea pălăria?... Pe cine crede că orbește cînd se laudă că a cumpărat-o de la «Papagal» și a dat pe dînsa cincisprezece franci? BASSARABESCU, V. 9.
ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi (pe cineva), pierderea vederii; fig. întunecare a minții, rătăcire, inconștiență. Nebuniile mele... nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Natalia înțelese... cît de nedreaptă era orbirea ei. D. ZAMFIRESCU, R. 169. Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Loc. adv. Cu orbire = orbește. Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire. ALECSANDRI, T. II 121.
orbí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. orbésc, imperf. 3 sg. orbeá; conj. prez. 3 să orbeáscă
orbíre s. f., g.-d. art. orbírii
orbí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. orbésc, imperf. 3 sg. orbeá; conj. prez. 3 sg. și pl. orbeáscă
orbíre s. f., g.-d. art. orbírii; pl. orbíri
ORBÍ vb. (pop.) a chiorî, (înv.) a (se) întuneca. (Lumina puternică m-a ~.)
ORBÍRE s. 1. v. cecitate. *2. v. rătăcire.
A orbi ≠ a vedea
A ORBÍ orbésc 1. intranz. A deveni orb; a pierde vederea. 2. tranz. 1) A face să devină orb; a face să piardă vederea. 2) (persoane) A supune acțiunii unei lumini puternice. 3) fig. A face să piardă clarviziunea sub acțiunea unor factori frapanți. /Din orb
orbì v. 1. a face orb; 2. a lua ochii: o lumină ce te orbește; 3. fig. a scoate din minți: să nu te orbească laudele; 4. a pierde vederea, a deveni orb.
orbire f. l. acțiunea de a orbi și starea celui orb; 2. fig. întunecarea minții; 3. nesocotință: nebun cine se ’ncrede ’n tine cu orbire AL.
orbésc v. tr. (d. orb). Fac orb: împăratu Vasile Bulgaroctonu pus să se orbească 80,000 de Bulgarĭ. Fac să nu vadă bine: era o lumină de te orbea. Fig. Furia-l orbise. V. intr. Devin orb: Milton a orbit la bătrîneță.
orbíre f. Acțiunea de a orbi și starea de a fi orb. Fig. Lipsă de rațiune din cauza pasiuniĭ: a te lupta cu orbire.
ORBI vb. (pop.) a chiorî, (înv.) a (se) întuneca. (Lumina m-a ~.)
ORBIRE s. 1. (MED.) ablepsie, cecitate. 2.* (fig.) întunecare, rătăcire. (A fost doar o clipă de ~.)

orbire dex

Intrare: orbi (vb.)
orbi vb. verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: orbire
orbire substantiv feminin