ORBECÁ, órbec, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) A orbecăi. – Din orb2.

ORBECÁRE, orbecări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a orbeca; orbecăire. – V. orbeca.

ORBECÁ, órbec, vb. I. Intranz. (Înv. și reg.) A orbecăi. – Din orb2.

ORBECÁRE, orbecări, s. f. (Înv.) Acțiunea de a orbeca; orbecăire. – V. orbeca.

ORBECÁ vb. I v. orbecăi.

orbecá (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 órbecă

orbecáre (înv.) s. f., g.-d. art. orbecắrii; pl. orbecắri

orbecá vb., ind. prez. 1 sg. orbéc, 3 sg. și pl. orbécă

orbecáre s. f., g.-d. art. orbecării; pl. orbecări

ORBECÁ vb. v. bâjbâi, dibui, orbecăi, pipăi.

ORBECÁRE s. v. bâjbâială, bâjbâire, bâjbâit, bâjbâitură, dibuială, dibuire, dibuit, orbecăială, orbecăire, orbecăit.

A ORBECÁ órbec intranz. înv., reg. v. A ORBECĂI. /Din orb

orbecà v. a umbla pipăind. [Derivat din orb].

obî́rcuĭ și -ĭésc v. intr. (vsl. *o-brŭkati = *brŭkati. V. bîrcîĭ). Buc. Horhăĭ, bojbăĭ, rătăcesc pe drum neștiut orĭ pin întuneric. – Și orbî́cîĭ (Olt. ArhO. 1928, 157), (h)orbócăĭ, (h)orbắcăĭ (Munt.), obercăĭ saŭ -ĭésc, orbecăĭesc (Cant.) și urbúguĭ (Serbia). Forma a orbecá (oarbec saŭ orbec), dată de uniĭ, îmi pare fabricată ca să susțină etim. orb. V. díbuĭ.

orbeca vb. v. BÎJBÎI. DIBUI. ORBECĂI. PIPĂI.

orbecare s. v. BÎJBÎIALĂ. BÎJBÎIRE. BÎJBÎIT. BÎJBÎITURĂ. DIBUIALĂ. DIBUIRE. DIBUIT. ORBECĂIALĂ. ORBECĂIRE. OR-BECĂIT.