ORBECĂÍ, orbécăi, vb. IV. Intranz. A umbla (încoace și încolo) pipăind și rătăcind (ca orbul2) prin întuneric; a dibui, a bâjbâi, a orbeca. [Prez. ind. și: orbecăiesc. – Var.: orbăcăí vb. IV] – Orbeca + suf. -ăi.

ORBECĂÍRE, orbecăiri, s. f. Faptul de a orbecăi; dibuială, bâjbâială, rătăcire, orbecare. – V. orbecăi.

ORBECĂÍ, orbecăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla (încoace și în colo) pipăind și rătăcind (ca orbul2) prin întuneric; a dibui, a bâjbâi, a orbeca. [Prez. ind. și: orbécăi. – Var.: orbăcăí vb. IV] – Orbeca + suf. -ăi.

ORBECĂÍRE, orbecăiri, s. f. Faptul de a orbecăi; dibuială, bâjbâială, rătăcire, orbecare. – V. orbecăi.

ORBECĂÍ, orbecăiesc și orbecăi, vb. IV. Intranz. A umbla încoace și încolo pipăind și rătăcind (ca orbii) prin întuneric, a dibui, a bîjbîi. Și-și închipui cum, la ceasul acela, milioane de oameni orbecăiesc prin noroaie grele. CAMILAR, N. I 63. Mergind să orbecăie în tenebrele cartierelor mărginașe. C. PETRESCU, C. V. 280. Tainiți încilcite te scoboară în adîncimile întunecoase ale muntelui, în care înaintezi orbecăind și de la. o vreme pășești tot mai încet, tot mai cu grijă. VLAHUȚĂ, O. A. II 137. – Variante: orbăcăí (POPA, V. 83, ISPIRESCU, L. 59, POPESCU, B. II 31) vb. IV, orbecá (SBIERA, P. 258) vb. I.

ORBECĂÍRE, orbecăiri, s. f. Faptul de a orbecăi; dibuială, bîjbîială, rătăcire.

!orbecăí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. orbécăie/orbecăiéște, imperf. 3 sg. orbecăiá; conj. prez. 3 să orbécăie/să orbecăiáscă

orbecăíre s. f., g.-d. art. orbecăírii; pl. orbecăíri

orbecăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. orbecăiésc, imperf. 3 sg. orbecăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. orbecăiáscă

orbecăíre s. f., g.-d. art. orbecăírii; pl. orbecăíri

ORBECĂÍ vb. v. bâjbâi.

ORBECĂÍRE s. v. bâjbâială.

A ORBECĂÍ ~iésc intranz. A umbla dintr-o parte în alta, rătăcind prin întuneric, pipăind ca un orb. /a orbeca + suf. ~ăi

orbăcăì v. a umbla pipăind: orbăcăi prin pădure ISP. [V. orbecà].

obî́rcuĭ și -ĭésc v. intr. (vsl. *o-brŭkati = *brŭkati. V. bîrcîĭ). Buc. Horhăĭ, bojbăĭ, rătăcesc pe drum neștiut orĭ pin întuneric. – Și orbî́cîĭ (Olt. ArhO. 1928, 157), (h)orbócăĭ, (h)orbắcăĭ (Munt.), obercăĭ saŭ -ĭésc, orbecăĭesc (Cant.) și urbúguĭ (Serbia). Forma a orbecá (oarbec saŭ orbec), dată de uniĭ, îmi pare fabricată ca să susțină etim. orb. V. díbuĭ.

orbắcăĭ și orbécăĭ saŭ -ĭésc, V. obîrcîĭ.

ORBECĂI vb. a bîjbîi, a dibui, a pipăi, (înv. și reg.) a orbeca, (reg.) a horhăi, a moșcoti. (A ~ prin întuneric.)

ORBECĂIRE s. bîjbîială, bîjbîire, bîjbîit, bîjbîitură, dibuială, dibuire, dibuit, orbecăială, orbecăit, (înv. și reg.) orbecare. (~ prin întuneric.)