ORBÉTE s. m. v. orbeț.

ORBÉȚ, -EÁȚĂ, orbeți, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer rozător subteran, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care se hrănește mai ales cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb2 + suf. -eț.

ORBÉTE s. m. v. orbeț.

ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț.

ORBÉTE1 s. m. v. orbeț.

ORBÉTE 2, orbeți, s. m. Mamifer din familia rozătoarelor, asemănător cu cîrtița, care trăiește sub pămînt și se hrănește cu rădăcini (Spalax hungaricus); țîncul-pămîntului.

ORBÉȚ, -EÁȚĂ, orbeți, -e, s. m. și f. Persoană oarbă; p. ext. cerșetor (orb). Pururea să fie ca orbeții, dus de mînă. DAVILA, V. V. 78. O-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe. MACEDONSKI, O. I 42. Se ceartă ca niște orbeți. SLAVICI, O. II 119. ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău. Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfîșiindu-și cămășile. REBREANU, I. 94. ◊ (Adjectival) Orb. Cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși, ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. – Variantă: orbéte (GALAN, B. I 168, PAS, Z. I 153) s. m.

orbéte (animal) s. m., pl. orbéți

orbéț adj. m., s. m., pl. orbéți; adj. f., s. f. orbeáță, pl. orbéțe

orbéte (zool.) s. m., pl. orbéți

orbéț adj. m., (persoană) s. m., pl. orbéți; f. sg. orbeáță, pl. orbéțe

ORBÉTE s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pământului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țâncul-pământului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomâc.

ORBÉTE s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.

ORBÉȚ adj., s. v. nevăzător, orb.

ORBÉȚ s. v. cârtiță, sobol.

ORBÉTE ~ m. Mamifer rozător subteran asemănător cu cârtița; țâncul-pământului. /orb + suf. ~et

ORBÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) m. și f. 1) Ființă care nu vede (bine sau deloc). ◊ A se bate ca ~eții a se bate tare, lovind unde se nimerește. 2) rar Cerșetor orb. /orb + suf. ~eț

orbeț a. și m. cam orb. ║ m. Mold. Zool. cârtiță.

orbéț și orbéte m. (d. orb, de unde s’a făcut orbete, din al căruĭ plural s’a făcut orbeț). Vest. Om orb, maĭ ales cerșitor. Orbete, cîrtiță. A se bate ca orbețiĭ, ca orbiĭ, lovind orĭ-unde. Și adj. fem. eață: cîrtițele orbețe.

orbete s. v. DERBEDEU. LEPĂDĂTURĂ. LICHEA. NETREBNIC. PUȘLAMA. SCÎRNĂVIE. SECĂTURĂ.

ORBETE s. (ZOOL.; Spalax microphthalmus) (pop.) cățelul-pămîntului, (reg.) grivan, porcuț, șuiță, tocăniță, țîncul-pămîntului, (Munt. și Transilv.) sobol, șomîc.

orbeț adj., s. v. NEVĂZĂTOR. ORB.

orbeț s. v. CÎRTIȚĂ. SOBOL.

ORBÉTE (< orb) s. m. Mamifer rozător subteran, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, cu incisivi și gheare mari (genul Spalax), reprezentat în România prin două specii, orbetele mare (S. microphthalmus) și orbetele mic (S. leucodon); (pop.) cățelul-pământului sau țâncul pământului. Se hrănește cu rădăcini, tuberculi și chiar plante verzi, producând pagube în grădinile de zarzavat. Trăiește îndeosebi în zona de stepă și silvostepă și în Pod. Transilvaniei.

a se bate ca chiorii / ca orbeții expr. a se bate violent; a se încăiera.

orbeț, -eață, orbeți -te adj. (intl., peior.) prost, ageamiu; fraier.