orațiune definitie

18 definiții pentru orațiune

ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.
ORAȚIÚNE s. f. v. orație.
ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu1 (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.
ORAȚIÚNE s. f. v. orație.
ORÁȚIE, orații, s. f. (Popular, adesea determinat prin «de nuntă») Urare în versuri pe care colăcerii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. Ascultați întîi o orație a noastră, a mea și a lui Prîslea. SADOVEANU, P. M. 204.
ORAȚIÚNE, orațiuni, s. f. (Livresc, învechit) Cuvîntare, discurs. (Ironic) Jalnica elegie a vechiului poet romîn îmi va servi drept orațiune funebră pentru tot vînatul. ODOBESCU, S. III 37.
oráție (-ți-e) s. f., art. oráția (-ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (-ți-i-)
oráție s. f., (sil. -ți-e), art. oráția (sil. -ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (sil.-ți-i-)
ORÁȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.
ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)
oráție (-íi), s. f.1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. – Mr. urăciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui orațiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecță).
ORÁȚIE ~i f. 1) Poezie populară ritualică, ce conține urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. orației; Sil. -ți-e] /<lat. oratio, ~onis
orație f. cuvântare ce se ține la masa cea mare de nuntă. [În loc de urație: v. urà].
orațiune f. 1. discurs solemn: orațiune funebră; 2. orațiune dominicală, rugăciunea numită Tatăl-nostru.
oráție și ur- f. (pol. oracya, d. lat. oratio. V. orațiune). Sec. 18. Discurs de salutare. Azĭ. Lit. Urare de nuntă, epitalam. – Poporu nu zice de cît urare.
*orațiúne f. (lat. orátio, -ónis). Discurs, cuvîntare: orațiune funebră. – Și -áție.
ORAȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.
orație, specie literară, epică, a folclorului* românesc, scandată de persoane anumite, specializate, în timpul ceremoniei nupțiale. Cele mai valoroase ca funcție marchează momentele mai importante ale nunții: sosirea alaiului mirelui la casa miresii („colăcăria”), aducerea darurilor, „schimbul”, „iertăciunea”, „la masa mare”. De mari dimensiuni, o. sunt narațiuni epice, încărcate de simboluri, unele alegorice, presărate cu fragmente hazlii ori pline de sobrietate. Un motiv stabil, amintit și de Cantemir, este cel a vânătorii (mirele pleacă la vânătoare după o căprioară sau după o floare „care nu-nflorește și nu rodește”). O. cu tematică variată se mai spun la începutul petrecerii agrare, când cununa* (sau buzduganul) este adusă la casa „gazdei”. O. înrudite cu aceasta din urmă se aud la plugușor*, ca și la colindat (v. colindă), pentru a mulțumi gazdei pentru darurile primite (numite și „mulțămite”).

orațiune dex

Intrare: orație
orațiune
orație substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e