ORÂNDÁR, orândari, s. m. (Înv., reg.) 1. Arendaș. 2. Cârciumar, hangiu. – Orândă2 + suf. -ar. Cf. ucr. orendar.

ORÂNDÁR, orândari, s. m. (Înv., reg.) 1. Arendaș. 2. Cârciumar, hangiu. – Orândă2 + suf. -ar. Cf. ucr. orendar.

ORÎNDÁR, orîndari, s. m. (Regional) Cîrciumar. Au trimis pe Gavrilaș cu haitașii la orîndă la Ghindăoani, ca să le deie orîndarul cîte-un gologan oricîte-un păhărel de băutură. SADOVEANU, N. F. 70. A fost pe rînd băiat în procopseală, ucenic, ajutor, vătaf, orîndar. C. PETRESCU, A. R. 190.

orândár (înv., reg.) s. m., pl. orândári

orândár s. m., pl. orândári

ORÂNDÁR s. v. arendaș

ORÂNDÁR ~i m. înv. 1) Persoană care lua ceva în arendă; arendaș. 2) Persoană care ține o cârciumă; cârciumar. /orândă + suf. ~ar

orândar m. Mold. cârciumar de sat: jupân Moise, orândarul satului AL.

orîndár m. (d. orîndă 2; și rut. orendár). Nord. Cîrcĭumă de sat.

orîndar s. v. ARENDAȘ.