opus definitie

30 definiții pentru opus

OPÚNE, opún, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a evidenția prin comparație contrastul dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opúi] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).
ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Indicație folosită pentru numerotarea lucrărilor unui compozitor. ♦ Piesă muzicală a unui compozitor care poartă această indicație. [Abr.: op] – Din fr. opus, germ. Opus.
OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
OPÚNE, opún, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opúi] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).
ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
OPÚNE, opún, vb. III. 1. Tranz. A pune un lucru, o acțiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument față de cineva. Toderiță opunea... tatălui său tăceri înnegurate. VORNIC, P. 8. Marii ardeleni... opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S. 68. Se consultară Ce fel ar putea face Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. ALEXANDRESCU, M. 389. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forță), a pune piedici, a ține piept. Șetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune. MACEDONSKI, O. I 105. Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe lucruri sau ființe pentru a face să iasă în evidență, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. În triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. – Prez. ind. și: (regional) opui (ȘEZ. I 60).
ÓPUS1 s. n. Termen consacrat în muzică, pentru a denumi, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. Sonata lui Beethoven opus 57.
OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul, potrivnic, contrar. V. antagonist. Sensuri opuse. Legi opuse. ▭ Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeiești. BART, E. 190. Paienjeni de smarald au țesut de pe o insulă pînă la malul opus un pod. EMINESCU, N. 66. ◊ Unghiuri opuse = unghiuri care au același vîrf, laturile unuia fiind în prelungirea laturilor celuilalt.
opúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opún, 2 sg. opúi, 1 pl. opúnem; conj. prez. 3 să opúnă; ger. opunând; part. opús
ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
opúne vb. pune
ópus s. n., pl. ópusuri[1]
OPÚNE vb. 1. v. împotrivi. 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)
OPÚS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. v. invers. 3. v. antitetic. 4. v. antagonist. 5. v. contradictoriu. 6. v. contrastant.
ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
OPÚNE vb. I. tr. 1. a pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2. a pune față în față, a compara. II. refl. a se împotrivi. (< lat. opponere, după fr. opposer)
ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
opúne (opún, opús), vb. – A (se) împotrivi. Lat. opponere (sec. XIX), adaptat la conj. lui pune. – Der. opozant, s. m., din fr. opposant; opoziți(un)e, s. f., din fr. opposition; opoziționist, adj., din fr. oppositionniste.
A OPÚNE opún tranz. (ființe, lucruri, acțiuni etc.) A pune față-n față (pentru a evidenția deosebirea dintre ele sau pentru a demonstra incompatibilitatea lor); a contrapune. /<lat. opponere, fr. opposer
A SE OPÚNE mă opún intranz. 1) A nu cădea de acord, ripostând; a fi împotrivă; a se împotrivi. 2) (despre unghiuri sau despre laturi) A fi așezat în fața altui unghi sau a altei laturi. /<lat. opponere, fr. opposer
ÓPUS ~uri n. Creație muzicală care poartă un anumit număr de ordine în succesiunea cronologică a lucrărilor unui compozitor. /<fr. opus, germ. Opus[1]
OPÚS ~să (~și, ~se) și substantival v. A OPUNE și A SE OPUNE.În direcție ~să în sens invers. /v. a (se) opune
opune v. 1. a pune față în față: a opune două tablouri; 2. a pune în cale spre a face piedică: a opune forței forța; 3. a pune în paralel: a opune pe Alexandri lui Eminescu; 4. a fi contrar, a face obstacol: a se opune unui proiect.
opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
*opún, opús, a opúne v. tr. (lat. oppóno, -pónere. – Se conj. ca pun. V. pun). Pun în față, pun contra: a opune valurilor un cheĭ, dușmanilor o armată. Fig. Obĭectez: a opune argumente puternice. Compar, pun în paralelă: a-ĭ opune pe Romanĭ Grecilor. Opun rezistență, rezist, mă opun: dușmanu n’a opus nicĭ o rezistență. V. refl. Opun rezistență, rezist, mă împotrivesc, îs contra: mă opun invaziuniĭ dușmanilor, unuĭ proĭect. V. opor.
*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
OPUNE vb. 1. a se împotrivi, (pop.) a se încontra, (înv. și reg.) a se potrivi, (înv.) a se împoncișa, a se încurmezișa, a se semeți. (S-a ~ acestor măsuri abuzive.) 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)
OPUS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. contrar, invers. (Sens ~ celui inițial.) 3. antitetic, contrar. (Se află pe poziții ~.) 4. antagonic, antagonist, potrivnic. (Relații ~.) 5. contradictoriu, contrar, divergent, potrivnic, (rar) contrazicător. (Păreri ~.) 6. contrastant, contrastiv. (Imagini ~.)
opus (cuv. lat. „lucrare, operă, muncă, acțiune, faptă”), termen folosit spre a numerota lucrările muzicale în ordinea compunerii sau publicării lor; în mod obișnuit apare abrev. op., urmată de cifre indicând numărul lucrăriii (ex. op. 1, op. 27 etc.). Pentru prima dată termenul apare folosit de B. Marini (1617). Numerotarea o. este uneori relativă (în special pentru sec. 18) deoarece diferiți editori au folosit numerotări diferite.

opus dex

Intrare: opune
opune verb grupa a III-a conjugarea a X-a
Intrare: opus (contrar)
opus 1 adj. adjectiv
Intrare: opus (muz.)
opus 2 s.n. substantiv neutru
op 3 abr. abreviere