operetă definitie

12 definiții pentru operetă

OPERÉTĂ, operete, s. f. Compoziție muzical-dramatică ușoară, scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe un libret cu conținut agreabil, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din germ. Operette, it. operetta, fr. opérette.
OPERÉTĂ, operete, s. f. Compoziție muzical-dramatică ușoară, scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe un libret cu conținut agreabil, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. ♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții. – Din germ. Operette, it. operetta, fr. opérette.
OPERÉTĂ, operete, s. f. Compoziție muzicală în care replicile cîntate alternează cu dialogul vorbit și care se caracterizează prin elemente comice, cu nuanță de satiră, și prin muzică veselă și ușoară. De voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos. EMINESCU, O. I 140.
operétă s. f., g.-d. art. operétei; pl. operéte
operétă s. f., pl. operéte
OPERÉTĂ s.f. Lucrare muzicală scrisă pe textul unui libret dramatic, cântată de soliști, cor și orchestră, în care replicile cântate alternează cu dialoguri vorbite. [Cf. germ. Operette, it. operetta, fr. opérette].
OPERÉTĂ s. f. reprezentație teatrală cu acompaniament de orchestră, în care replicile cântate alternează cu dialoguri vorbite. ◊ teatru consacrat acestui gen de reprezentații. (< germ. Operette, it. operetta, fr. opérette)
OPERÉTĂ ~e f. 1) Compoziție muzical-dramatică de proporții mari, scrisă pe un libret cu caracter sentimental, în care cu-pletele cântate alternează cu dialogul și cu dansul. 2) Reprezentație teatrală a unei astfel de compoziții. 3) Clădire în care au loc asemenea reprezentații. /<germ. Operette, it. operetta, fr. opérette
operetă f. Muz. mică operă comică.
*operétă f., pl. e (fr. opérette, it. operetta, dim. d. ópera, operă). Mică operă comică: „Bărbieru din Sevilla” e o operetă.
operetă (< fr. opérette; germ. Operette), gen (I, 1) teatral caracterizat prin alternarea numerelor* muzicale cu dialoguri în proză. Prin această structură, ca și prin conținutul său, în care predomină elementele lirice și comice, cu unele situații dramatice factice ducând obligatoriu la o rezolvare fericită a „conflictelor”, o. continuă, în sec. 19, tradițiile operei* comice fr. și ale Singspiel*-ului austro.-germ. Părțile muzicale sunt cele tradiționale din opera comică: arie*, duet*, scenă comică. Spectacolul de divertisment, prin definiție adresat marelui public, o. s-a bucurat de un mare succes, îndeosebi în partea a doua a sec. 19, când se dezvoltă două mări școli: fr. (F. Hervé, Mam’zelle Nitouche; C. Lecocq, Fiica dnei Angot și îndeosebi J. Offenbach, Orfeu în infern, Frumoasa Elena, Viața pariziană, Pericola etc.) și vieneză (F. von Suppé, Boccaccio; J. Strauss-fiul, O noapte la Veneția, Liliacul, Voievodul țiganilor). La începutul sec. 20, stilul vienez își menține vigoarea prin F. Lehar, Văduva veselă, Paganini, Țara surâsului; O. Strauss, Farmecul unui vals; R. Stolz; N. Dostal ș.a. Maghiarul I. Kálmán, Prințesa ceardașului, Baiadera, este legat de aceeași școală; o. sovietică s-a impus îndeosebi prin Vânt de libertate de I. Dunaevski. Pe măsura înnoirilor generale din limbajul muzical și din dramaturgie, prin apariția și uneori sub influența unor noi forme de spectacol pop. (revista*, filmul, televiziunea), o. tinde să-și părăsească tiparele tradiționale, căutând forme de expresie mai puțin convenționale, mai moderne în scriitură, apropiate de sensibilitatea publicului contemporan (v. musical). Marcată printr-o creație relativ bogată la începuturile teatrului muzical original, o. românească a afirmat cu consecvență o finalitate educativă și un puternic caracter național. O. contemporană românească a dat, după 1950, câteva creații remarcabile datorită activității compozitorilor Gherase Dendrino (Lăsați-mă să cânt, 1953, Lysistrata, 1960), Filaret Barbu (Ana Lugojana, 1950, Plutașul de pe Bistrița, 1955), Florin Comișel (Culegătorii de stele, 1953, Soarele Londrei, 1968, Răspântia, 1975), N. Kirculescu (N-a fost nuntă mai frumoasă, 1950), Elly Roman (Colombo, 1956, Fetele din Murfatlar, 1960), Viorel Doboș (în colaborare cu Gh. Dumitrescu, Tarsița și Roșiorul, 1950, Nimfa litoralului, 1960), George Grigoriu (Se mărită fetele, 1973), H. Mălineanu (muzică originală și după melodiile de I. Vasilescu, Suflet de artist, 1963), A. Mendelsohn (Anton Pann, 1961).
OPERÉTĂ (< it., germ., fr.) s. f. 1. Compoziție muzical-dramatică pentru soliști, cor și orchestră, cu conținut în general agreabil, caracterizată prin farmec, grație elegantă și populară, cu sfârșit fericit, în care cupletele cântate alternează cu cele vorbite. A apărut la Paris, în prima jumătate a sec. 19. La începutul sec. 20 s-a evidențiat o. vieneză. Printre cei mai importanți autori de o. sunt: J. Offenbach, J. Strauss, Ch. Lecocq, F. Lehar, I. Kálmán, F. von Suppé, W.S. Gilbert, A. Sullivan ș.a. În România au compus E. Caudella, A. Flechtenmacher, C. Porumbescu, F. Barbu, G. Dendrino, F. Comișel ș.a. 2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții.

operetă dex

Intrare: operetă
operetă substantiv feminin