OP, opuri, s. n. (Înv. și fam.) Operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere. – Din lat. opus.

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Indicație folosită pentru numerotarea lucrărilor unui compozitor. ♦ Piesă muzicală a unui compozitor care poartă această indicație. [Abr.: op] – Din fr. opus, germ. Opus.

OP, opuri, s. n. (Livr.) Operă (literară sau științifică); carte, lucrare, scriere. – Din lat. opus.

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.

OP, opuri, s. n. (Livresc, uneori cu nuanță depreciativă) Carte, lucrare, operă. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. NEGRUZZI, S. I 344. Ne grăbim a insera în opul nostru rezumatul lucrărilor statistice. I. IONESCU, M. 245.

ÓPUS1 s. n. Termen consacrat în muzică, pentru a denumi, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. Sonata lui Beethoven opus 57.

op (înv., fam.) s. n., pl. ópuri

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.

op s. n., pl. ópuri

ópus s. n., pl. ópusuri[1]

OP s. v. carte, lucrare, operă, scriere, text, tipăritură, tom, volum.

OP s.n. (Liv.) Operă (literară sau științifică), lucrare, scriere. [< lat. opus].

-OP Element secund de compunere savantă cu semnificația „ochi”, „vedere”. [< fr. -ope, cf. gr. ops – ochi].

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].

OP1 s. n. carte, lucrare, scriere, operă. (< lat. opus)

-ÓP3 elem. opt(o)-.

OP2 adj. inv. (arte) care se bazează pe reacții optice. (< engl. op/tical art/)

OPT(O)-, -ÓP, -OPÍE, -ÓPS, -OPSÍE, -OPTRÍE elem. „ochi, vedere”, „retină”. (< fr. opt/o/-, -op, -opie, -ops, -opsie, -optrie, cf. gr. ops, opos, opsis, optos)

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)

op s. n. – Necesitate, nevoie. Lat. opus (Diez, I, 436; Pușcariu 1221; Candrea-Dens., 1282; REW 6079), cf. it. uopo, logud. obus, prov., cat. ops, v. sp. huebos (Corominas, III, 541). Înv., este dublet al lui op, s. n. (operă, carte), din același cuvînt lat. (sec. XIX). Se folosea și în formele obsă (< opsă, op să) și opt „e precis” < opus est, cf. J. Jud, v. fr. estuet, în Vox Rom., IX, 26-56.

OP ~uri n. livr. depr. Creație literară sau științifică; scriere. /<lat. opus

ÓPUS ~uri n. Creație muzicală care poartă un anumit număr de ordine în succesiunea cronologică a lucrărilor unui compozitor. /<fr. opus, germ. Opus[1]

op n. operă literară sau științifică.

op n. (lat. ŏpus [est], trebuĭe. Opus, óperis, operă, lucrare; it. uopo, log. obus, pv. ops, vfr. ues, sp. huebos. V. opt 1, opuscul). Vechĭ. E op, e spre op, e nevoĭe; e necesar: e op a fi gata. Azĭ. Neol. (pl. urĭ). Carte literară saŭ științifică.

op s. v. CARTE. LUCRARE. OPERĂ. SCRIERE. TEXT. TIPĂRITURĂ. TOM. VOLUM.

op adj. inv. (arte; anglicism) Care se bazează pe reacții optice ◊ „Același nume este excelent într-un proiect figurativ și fad, impersonal într-o lucrare op, cu caracter ambiental-decorativ.” R.lit. 11 III 71 p. 29 (din engl. op[tical art]; BD 1965)

opus (cuv. lat. „lucrare, operă, muncă, acțiune, faptă”), termen folosit spre a numerota lucrările muzicale în ordinea compunerii sau publicării lor; în mod obișnuit apare abrev. op., urmată de cifre indicând numărul lucrăriii (ex. op. 1, op. 27 etc.). Pentru prima dată termenul apare folosit de B. Marini (1617). Numerotarea o. este uneori relativă (în special pentru sec. 18) deoarece diferiți editori au folosit numerotări diferite.

-OP „ochi, glob ocular”. ◊ gr. ops, opos „ochi” > fr. -ope, germ. -op > rom. -op.