Dicționare ale limbii române

2 intrări

24 definiții pentru onorar

ONORÁR2 s. n. v. onorariu.
ONORÁR1, -Ă, onorari, -e, adj. (Înv.) Onorific. – Din fr. honoraire, lat. honorarius.
ONORÁRIU, onorarii, s. n. Sumă de bani dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorár s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.
ONORÁR2 s. n. v. onorariu.
ONORÁR1, -Ă, onorari, -e, adj. (Înv.) Onorific. – Din fr. honoraire, lat. honorarius.
ONORÁRIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorár s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.
ONORÁR1 s. n. v. onorariu.
ONORÁR2, -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific.
ONORÁRIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, Î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. – Variantă: onorár s. n.
onorár (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorári; f. onoráră, pl. onoráre
onoráriu (retribuție) [riu pron. riu] s. n., art. onoráriul; pl. onorárii, art. onoráriile (-ri-i-)
onorár (de onoare) adj. m., pl. onorári; f. sg. onoráră, pl. onoráre
onoráriu (retribuție) s. n. [-riu pron. -riu], art. onoráriul; pl. onorárii, art. onoráriile (sil. -ri-i-)
onorár (= onoráriu) s. n., pl. onorárii
ONORÁR adj. v. onorific.
ONORÁR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].
ONORÁRIU s.n. Sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiunea liberă (avocat, medic etc.). // adj. V. onorar. [Pron. -riu, var. onorar s.n. / cf. fr. honoraires, lat. honorarium].
ONORÁRIU s. n. plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu o anumită profesiune (avocat, medic etc.). (< fr. honoraires, lat. honorarium)
ONORÁRIU ~i n. Retribuție pentru o muncă intelectuală (efectuată, mai ales, în afara muncii de bază). [Sil. -riu] /<fr. honoraire, lat. honorarium
onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.
2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.
1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.
onorar adj. v. ONORIFIC.
onorariu, onorarii s. n. (intl.) pradă, rezultatul unei infracțiuni.

onorar definitie

onorar dex

Intrare: onorariu
onorariu substantiv neutru
  • pronunție: -riu pr. -rĭu
onorar onorariu; -ii
Intrare: onorar (adj.)
onorar adj. adjectiv