onomatologíe s. f., art. onomatología, g.-d. art. onomatologíei

ONOMATOLOGÍE s.f. Onomastică (2) [în DN]. [Gen. -iei. / < fr. onomatologie, cf. gr. onoma – nume, logos – știință].

ONOMATOLOGÍE s. f. onomastică (II, 2). (< fr. onomatologie)

onomatologie f. studiul numelor proprii.

*onomatologíe f. (vgr. onomatologia, d. ónoma, onómatos, nume, și lógos, cuvînt). Știința numelor propriĭ.

ONOMATOLOGÍE s. f. (< fr. onomatologie, cf. gr. onoma – nume, logos – știință): v. onomástică.

ONOMATO- „cuvînt, nume”. ◊ gr. onoma, atos „nume, denumire” > fr. onomato-, germ. id., it. id. > rom. onomato-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., totalitate a numelor proprii dintr-o limbă; ~manie (v. -manie), s. f., preocupare obsesivă pentru cuvinte și nume proprii; ~pee (v. -pee), s. f., cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete și zgomote.