OMULÉȚ, omuleți, s. m. 1. Diminutiv al lui om; om mic de statură. 2. Fig. Om neînsemnat, fără niciun merit; om cu preocupări mărunte, meschine. – Om + suf. -uleț.

OMULÉȚ, omuleți, s. m. 1. Diminutiv al lui om; om mic de statură. 2. Fig. Om neînsemnat, fără nici un merit; om cu preocupări mărunte, meschine. – Om + suf. -uleț.

OMULÉȚ, omuleți, s. m. Diminutiv al lui om. 1. Om mic de stat. Era un omuleț mărunțel, negricios, care se ținea mereu de glume. DUMITRIU, N. 198. Ușa trosni, sări din clampă, și în birou țîșni un omuleț. GALAN, B. I 6. O îndîrjire încăpățînată și dureroasă, nefirească la asemenea vîrstă și la un astfel de omuleț. C. PETRESCU, R. DR. 80. 2. Om neînsemnat, fără nici un merit, cu preocupări meschine. Același omuleț deșert și de nimica, plin de egoism, ne strigă: «Vedeți ce superior sînt eu?». GHEREA, ST. CR. 80.

omuléț s. m., pl. omuléți

omuléț s. m., pl. omuléți

OMULÉȚ ~i m. (diminutiv de la om) Persoană lipsită de valoare. /om + suf. ~uleț

omuleț, omuleți s. m. v. oagăr (1).