OMOFONÍE, omofonii, s. f. 1. Însușirea de a fi omofon. 2. Factură a unei piese muzicale caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul). – Din fr. homophonie.

OMOFONÍE, omofonii, s. f. 1. Însușirea de a fi omofon. 2. Factură a unei piese muzicale caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul). – Din fr. homophonie.[1]

OMOFONÍE, (2) omofonii, s. f. 1. Însușirea de a fi omofon. 2. Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte care formează acompaniamentul.

omofoníe s. f., art. omofonía, g.-d. art. omofoníei; pl. omofoníi, art. omofoníile

omofoníe s. f., art. omofonía, g.-d. art. omofoníei; pl. omofoníi, art. omofoníile[1]

OMOFONÍE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este omofon. 2. (op. polifonie) Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. [Gen. -iei, var. homofonie s.f. / < fr. homophonie, cf. gr. homos – la fel, phone – voce].

OMOFONÍE s. f. 1. însușirea de a fi omofon. 2. tehnică de compoziție în care o voce predomină, iar celelalte o acompaniază. 3. ansamblu de halucinații în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă. (< fr. homophonie)

OMOFONÍE f. lingv. 1) Fenomen de coincidență sonoră a formei unor cuvinte diferite. 2) Tip de muzică în care predomină o linie melodică asupra celorlalte care o întregesc armonic (formând acompaniamentul). /<fr. homophonie[1]

*omofoníe f. (vgr. ῾omophonia. V. sinfonie). Gram. Calitatea de a fi omofon.

omofonie, categorie sintactică [v. sintaxă (2)] ce se referă la simultaneitatea obiectelor sonore (axa frecvențelor*), privită în aspectele de succesiune (pe axa temporală). În sens abstract, o. cuprinde toate posibilitățile de incidență verticală ce se desfășoară numai în relația de simultaneitate a obiectelor, evenimentelor sau chiar a categoriilor sintactice, incluzând atât ideea de densitate sonoră (număr de sunete) în anumite momente determinate temporal (pe axa orizontală), sau pe suprafețe cu diferite dimensiuni, cât și de armonie (III, 1), deci raporturi intervalice* (acorduri*, conglomerate și blocuri sonore) pe care le percepem în starea de simultaneitate. Totodată cuprinde și aspectele ritmice* (și metrice*) care duc la o atare situație (numită izoritmie*, în cazul duratelor* egale). O. se prezintă sub patru tipuri distincte: 1) când se schimbă simultan toate evenimentele (schimbarea a două acorduri fără note comune); 2) când se repetă simultan toate evenimentele (repetarea unui acord); 3) când în limitele unei simultaneități se produc repetari succesive ale acelorași evenimente [o pedală (2) multiplă figurată* ritmic] și 4) când evenimentele nu se repetă (o pedală multiplă nefigurată). Cazul mișcării izoritmice presupune primul și al doilea tip sau îmbinarea celor două (schimbarea a două acorduri care conțin unele sunete comune, cu condiția atacării – repetării – tuturor sunetelor în momentul apariției celui de al doilea acord). Tot o situație intermediară poate apărea între cazul limită al tipului 3, care presupune repetarea evenimentelor fără coincidența momentelor inițiale, și în cazul limită al tipului 4, respectiv o pedală multiplă ce cuprinde o suprafață muzicală foarte întinsă având doar un atac (2) simultan (la început). O asemenea situație ar reclama porțiuni de coincidență și noncoincidență a momentelor inițiale (îmbinare între atacuri simultane și succesive pe aceeași configurație armonică). Bineînțeles se pot găsi tipuri intermediare între toate cele patru situații limită. Extinzând teoria, se observă că ultimul tip este este un caz limită al tipului 2. Tot așa, între celelalte tipuri există o strânsă legătură pe care o conferă, în primul rând, ideea de simultaneitate. Mai mult, din reunirea tipurilor de o., remarcabil prezentată de Șt. Niculescu într-un studiu despre categoriile sintactice ca mulțimi, unde aplică operațiile cu mulțimi la o. (Rev. Muz., nr. 3, 1973), se relevă combinările posibile care reprezintă o multitudine de situații. De asemenea, Șt. Niculescu, în studiul mai sus amintit, definește o. prin referire la monodie (1), arătând că o. „este dilatarea monodiei, adică o distribuție pe verticală (suprapunere) de obiecte peste și în limitele fiecărui obiect al monodiei”. Totodată practica muzicală a demonstrat posibilitatea combinării categoriilor sintactice (să amintim doar îmbinarea monodiei cu polifonia* din care a rezultat monodia (2) acompaniată ce a dominat clasicismul* muzical). Din cele 10 situații distincte (care se detașează din cele 16 posibile – combinări cu repetiție ale celor 4 categorii: monodie, polif., o., eterofonie*) distingem trei situații în care o. joacă rolul principal: omofonia de omofonii (O, O), omofonia de polifonii (O, P), omofonia de eterofonii (O, E) și una în care o. se află pe un plan secundar (de acompaniament*), respectiv monodia acompaniată (M, O). Rolul principal sau secundar este relevant doar în practica muzicală deoarece la nivel abstract (teoretic) în toate combinațiile nu primează nici una din categorii. ♦ Istoria muzicii* și mai ales etnomuzicologia* atestă apariția o. din cele mai vechi timpuri (o dată cu cântul paralel(2) la diferite intervale*). Ea este teoretizată abia după afirmarea armoniei tonale și folosită în special (practic) în combinația cu monodia (monodia acompaniată) deși în epoca de mare înflorire a polif. existau secțiuni izoritmice (la polifoniștii Renașterii*) care constituiau momente de compensație a desfășurării pe orizontală. O gândire evoluat omofonă o găsim tot la un polifonist: J.S. Bach (ale cărui lucrări reprezintă de fapt o simbioză perfectă între combinațiile sonore care privesc atât simultaneitatea cât și succesiunea, respectiv conviețuirea o. cu polif. și cu monodia). Coralele* lui Bach sunt mostre de o., bineînțeles reclamând o gândire armonică, deci pe relații de verticalitate și mai puțin pe ideea de tip de scriitură. Este totuși greu de a detecta de-a lungul istoriei muzicii o perioadă exclusiv omofonă, deoarece o., de la nașterea ei și până în zilele noastre, a apărut în combinație cu celelalte categorii sintactice, jucând un rol capital chiar și în gândirea armonică și în noile tipuri de scriituri aparținătoare sec. 20.

OMOFONÍE s. f. (< fr. homophonie, cf. gr. homos „la fel” + phone „voce”): calitate a unor silabe sau a unor cuvinte de a se pronunța asemănător, dar de a se scrie diferit (v. silabă omofonă și cuvânt omofon).

HOMO- (OMO-) „asemănător, identic, același”. ◊ gr. homos „egal, asemănător, același” > fr. homo-, germ. id., engl. id., it. omo- > rom. homo- și omo-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., fenomen de uniformitate a staminelor; ~blastic (v. -blastic), adj., 1. Care provine din celule similare. 2. Fără trecere evidentă de la forma juvenilă la cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., cariotip cu toate perechile de cromozomi similare; ~carp (v. -carp), adj., care formează numai un singur fel de fructe; sin. homocarpic; ~cen (v. -cen2), adj., care își petrece întreg ciclul de viață în același biotop; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre un fascicul de lumină) Ale cărui raze trec toate printr-un singur punct. 2. (Despre cercuri) Care are același centru; ~centru (v. -centru), s. n., centru comun al mai multor cercuri (concentrice); ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) formată din doi lobi egali; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu verticile uniforme sau cu același număr de piese botanice; ~clin (omoclin) (v. -clin), adj., 1. (Despre flori) Care se polenizează cu polenul propriu. 2. (Despre strate) înclinat în același sens (și cu același unghi) față de orizontală; ~crom (v. -crom), adj., care prezintă homocromie; sin. homeocrom; ~cromie (homeocromie) (v. -cromie), s. f., 1. Capacitate a unui organism de a avea culoare și formă asemănătoare cu aceea a mediului ambiant. 2. Proprietate a două tipuri de celule seroase ale glandelor salivare de a lua aceeași culoare ca și colorantul; ~cron (v. -cron), adj., care se produce în același timp; sin. simultan, sincronic; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unei tulburări genetice la aceeași vîrstă a membrilor unei familii; ~dicogamie (homodichogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența homogamiei și a dicogamiei în cadrul aceleiași specii; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu aceeași vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere. 2. (Despre hibrizi) cu caracterele paterne transmise la urmași în aceeași măsură; ~dinamic (v. -dinamic), adj., homodinam*; ~drom (v. -drom), adj., (despre nervi) orientat în același sens; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție de un singur fel. 2. (Despre uredinale) cu nutriție legată de aceeași plantă-gazdă; ~fan (v. -fan), adj., (despre animale) care își schimbă culoarea în funcție de unghiul de incidență pe care îl face lumina solară cu suprafața corpului; ~file (v. -fil2), adj., s. f. pl., (plante) cu frunze uniforme; ~filetic (v. -filetic), adj., derivat din același strămoș comun; ~filie (v. -filie2), s. f., prezența unei singure forme foliare la aceeași plantă; ~fitic (v. -fitic), adj., 1. Care prezintă două feluri de spori. 2. Care este bisexuat în generația diploidă; ~fon (omofon) (v. -fon), adj., (despre cuvinte) care se pronunță la fel, cu toate că ortografia diferă; ~fonie (omofonie) (v. -fonie1), s. f., 1. Caracterul de a fi omofon. 2. Tehnică de compoziție caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. 3. Halucinații multiple în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă față de celelalte; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre flori) La care anterele și stigmatele ajung în același timp la maturitate funcțională. 2. (Despre antodiu) cu toate florile de un singur fel, hermafrodite, femele sau mascule; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Autopolenizare cu maturitate funcțională concomitentă a anterelor și a stigmatelor, la florile bisexuate. 2. Totalitate a caracteristicilor și a înclinațiilor comune ale persoanelor care se căsătoresc; ~gen (omogen) (v. -gen1), adj., 1. (Despre un sistem fizico-chimic) Care are aceleași proprietăți în toate punctele sale. 2. (Despre funcții cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămîn proporționale pentru variabile proporționale. 3. (Despre o formulă, o relație) Care are aceleași dimensiuni în cei doi membri ai săi. 4. Ale cărui părți se unesc sau au o structură unitară. 5. Care este format din aceeași substanță. 6. Cu o structură genetică similară; ~genetic (v. -genetic), adj., descendent din același strămoș; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitate a generațiilor succesive dintr-un strămoș comun; sin. homogenie; ~genic (v. -genic), adj., 1. Cu aceeași origine filogenetică sau ontogenetică. 2. (Despre un organism poliploid) Care conține aceeași alelă pe toți locii specifici; ~genie (v. -genie1), s. f., stare a anterelor și a stigmatelor egal de lungi; ~graf (omograf) (v. -graf), adj., s. n., (cuvînt) care se scrie la fel cu alt cuvînt, dar diferă din punct de vedere fonetic; ~grafie (omografie) (v. -grafie), s. f., 1. Situație în care se află două cuvinte homografe. 2. Corespondență biunivocă între două spații proiective; ~heterostilie (v. hetero-, v. -stilie), s. f., prezență a florilor cu stile egale și cu stile inegale în cadrul aceleiași specii; ~liză (v. -liză), s. f., reacție chimică de desfacere a unei legături covalente cu repartizarea dubletului electronic de legătură în mod egal ambilor parteneri; ~log (omolog) (v. -log), adj., s. m., 1. adj., (Despre organe) Cu aceeași origine și structură, dar cu forme și funcții diferite. 2. adj., (Despre cromozomi) Care prezintă aceeași succesiune a genelor. 3. adj., (Despre laturi sau fețe în figuri omotetice) Care sînt paralele, de același sens sau de sens contrar. 4. adj., (Despre substanțe organice) Cu funcții și structuri analoage. 5. adj., (Despre lucruri) Care corespunde anumitor reguli sau legi determinate, 6. s. m., Cel care îndeplinește aceeași funcție sau are o ocupație identică cu altcineva; ~logie (omologie) (v. -logie1), s. f., 1. Calitatea de a fi homolog. 2. Corespondență homografică între punctele aceluiași plan proiectiv. 3. Corespondență de structură a unuia sau a mai multor organe la două specii diferite datorită originii comune; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în aceeași direcție; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care este egal divizat. 2. Repartizat uniform. 3. Cu un singur strat de hife sau de gonidii în tal. 4. (Despre flori) Cu același număr de piese în verticil; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă în egală măsură la realizarea unui caracter cantitativ; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Polimerie la care influența reciprocă a factorilor ereditari este identică. 2. Egalitate numerică sau uniformitate a părților, respectiv a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~mixie (v. -mixie1), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin fuzionarea nucleilor asemănători din punct de vedere genotipic; ~morf (v. -morf), adj., care are aceeași formă; sin. homomorfie; ~morfie (v. -morfie), adj., homomorf*; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului în formă inițială; ~petal (v. -petal), adj., cu petalele la fel; ~plastie (v. -plastie), s. f., transplant chirurgical de la un individ din aceeași specie; sin. homeoplastie; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase de aceeași formă și mărime; ~seistă (v. -seistă), s. f., curbă care unește pe o hartă punctele unde s-a produs cutremurul în același timp; ~sferă (omosferă) (v. -sferă), s. f., strat inferior al atmosferei, situat între sol și altitudinea de 100 km, în care constituenții principali rămîn în aceleași proporții; ~spori (v. -spor), s. m. pl., adj., (spori) asemănători ca formă și structură; ~sporie (v. -sporie), s. f., 1. Producere numai a unui singur fel de spori. 2. Reproducere sexuată prin spori identici morfologic; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., uniformitate a staminelor la aceeași plantă; ~stile (v. -stil), s. f. pl., plante aparținînd aceleiași specii, cu stiluri egal de lungi; ~stilie (v. -stilie), s. f., uniformitate a stilelor la toate florile unei specii de plantă; ~tactic (v. -tactic), adj., compus din inflorescențe de un singur fel; ~taxie (omotaxie) (v. -taxie), s. f., sincronism aproximativ a două strate care conțin aceeași faună; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care are sînge cald; ~termic (v. -termic), adj., 1. (Despre apa marină) A cărei temperatură este aceeași de la suprafață pînă la fund. 2. Situat la o adîncime sub 2000 m, unde temperatura este constantă și unde nu există curenți; ~termie (omotermie) (v. -termie), s. f., 1. Scădere treptată a temperaturii apelor marine și oceanice de la suprafață către fund. 2. Caracteristică a unui corp a cărui temperatură este omogenă și constantă; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Parte care corespunde alteia similare, aliată pe cealaltă jumătate a corpului. 2. Parte dintr-un organism similară altora, de la alte organisme; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre meioză sau mitoză) de același fel sau tip; ~tom (v. -tom), adj., (despre organe vegetale) cu inciziuni regulate și cu diviziuni uniforme; ~top (omotop) (v. -top), adj., care prezintă homotopie (3); ~topic (v. -topic), adj., (despre boli) în care atît agentul patogen cît și gazda au aceeași distribuție în spațiu; ~topie (omotopie) (v. -topie), s. f., 1. Identitate a biotopului. 2. Dezvoltare a unui țesut sau a unui organ pe locul obișnuit. 3. Mulțime de părți ale unei mulțimi, supusă anumitor condiții; ~trop (v. -trop), adj., (despre embrioane) curbat sau îndreptat într-o singură direcție; sin. homotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., homotrop*.