OMNEPUTÍNȚĂ s. f. v. omnipotență.

OMNIPOTÉNȚĂ s. f. (Livr.) Putere nelimitată, autoritate absolută; atotputernicie. ♦ (Bis.) Atribut divin prin care se afirmă că în Dumnezeu se concentrează toate puterile sau energiile cosmice; capacitatea de a face tot ceea ce nu este logic imposibil. [Var.: (înv.) omneputínță s. f.] – Din fr. omnipotence.

OMNEPUTÍNȚĂ s. f. v. omnipotență.

OMNIPOTÉNȚĂ s. f. (Livr.) Putere nelimitată, autoritate absolută; atotputernicie. [Var.: (înv.) omneputínță s. f.] – Din fr. omnipotence.

OMNEPUTÍNȚĂ s. f. v. omnipotență.

OMNIPOTÉNȚĂ s. f. Atotputernicie, puterea de a face orice, autoritate absolută. (Atestat în forma omneputință) Vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră și publicul literat va decide în omneputința sa. NEGRUZZI, S. I 341. – Variantă: (învechit) omneputínță s. f.

omnipoténță (livr.) s. f., g.-d. art. omnipoténței

omnipoténță s. f., g.-d. art. omnipoténței

OMNIPOTÉNȚĂ s. v. atotputernicie.

OMNIPOTÉNȚĂ s.f. Putere nelimitată; atotputernicie. [Cf. fr. omnipotence, cf. lat. omnis – tot, potentia – putere].

OMNIPOTÉNȚĂ s. f. putere nelimitată; atotputernicie. (< fr. omnipotence, lat. omnipotentia)

OMNIPOTÉNȚĂ f. Caracter omnipotent; putere absolută. /<fr. omnipotence

*omnipoténță f., pl. e (lat. omnipotentia. V. potență). Putința de a face tot, atotputernicie.

omnipotență s. v. ATOTPUTERNICIE.