!omeóză (livr.) s. f., g.-d. art. omeózei; pl. omeóze

omeóză s. f. (sil. -me-o-), g.-d. art. omeózei

OMEÓZĂ s.f. (Lit.) Folosire improprie, figurată, a unui verb, eventual însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene. [Pron. -me-o-. / cf. fr. homéose < gr. homoiosis – asemănare].

OMÉOZĂ s. f. folosire improprie, figurată, a unui verb, însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene. (< fr. homéose)

omeoză (gr. homoiosis „asemănare”), figură care constă în folosirea improprie (figurativă) a unui verb (predicativ), eventual însoțit de determinanți ai săi, în virtutea unei asemănări între fenomene (obiecte, ființe, acțiuni) (A): „Sub privirile noastre se deschide o vale adâncă, dincolo de care creșteau spre cer piscuri amețitoare. De pe umerii lor de piatră șuvoaie de apă se aruncau deznădăjduit și definitiv în prăpastie.” (G. Bogza) • O. în analiza școlară este confundată, greșit, cu personificarea.