omenesc definitie

2 intrări

23 definiții pentru omenesc

OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat, n.) Omenescul unei situații. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. 2. Care aparține omului de rând. 3. (Înv. și pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.
OMENÍ, omenesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti. ♦ Refl. A se ospăta. 2. A cinsti, a onora, a slăvi. – Din om.
OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat, n.) Omenescul unei situații. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. 2. Care aparține omului de rând. 3. (Înv. și pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.
OMENÍ, omenesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti. ♦ Refl. A se ospăta. 2. A cinsti, a onora, a slăvi. – Din om.
OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care este propriu înfățișării sau firii omului, care ține de genul uman, (ca) de om; uman. O privi cu o mustrare omenească în ochi. C. PETRESCU, C. V. 368. Lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără măcar a cugeta că prin aceasta omoară o ființă omenească. NEGRUZZI, S. I 48. N-aveți țară, n-aveți lege, N-aveți inim-omenească! Intre voi n-avem ce-alege, Piară breasla boierească. BOLLIAC, O. 207. ◊ Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. Porțiunile largi din lungul văilor constituie locurile cele mai bune pentru așezări omenești. PROBL. GEOGR. I 99. ♦ (Substantivat) Deosebesc într-o clipă fața marelui scriitor, unică prin monumentalitatea și omenescul ei. BOGZA, M. S. 91. 2. (În opoziție cu boieresc sau ciocoiesc) Care aparține omului de rînd. V. țărănesc. Vacile sînt ale statului? întrebai eu. – Sînt și omenești, dar cele multe-s a ciocoiului. SADOVEANU, O. V 64. ◊ (Substantivat, regional, cu sens colectiv) Lucruri străine, obiecte care aparțin altora. Fata toarce omenesc. SEVASTOS, N. 10.
OMENÍ, omenesc, vb. IV. Tranz. (Popular) 1. A primi în mod ospitalier pe cineva, a trata cu mîncare și cu băutură; a cinsti (3), a ospăta. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. RETEGANUL, P. III 4. ◊ Refl. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării și p-ormă om vedea ce-om face. CAMIL PETRESCU, O. II 166. ♦ (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniță nu s-a ales de el. RETEGANUL, P. V 41. 2. A cinsti (1), a onora, a slăvi. Prietenii îi doresc și țara îi omenește. ISPIRESCU, U. 27. O, zei ai zeilor... Precum v-am cinstit Și v-am omenit, așa vă voi cinsti Și vă voi omeni. TEODORESCU, P. P. 108.
omenésc adj. m., f. omeneáscă; pl. m. și f. omenéști
omení (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenésc, imperf. 3 sg. omeneá; conj. prez. 3 să omeneáscă
omenésc adj. m., f. omeneáscă; pl. m. și f. omenéști
omení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenésc, imperf. 3 sg. omeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. omeneáscă
OMENÉSC adj. 1. v. uman. 2. pământesc. (Obiceiuri ~ești.)
OMENÍ vb. v. cinsti, incarna, întruchipa, întrupa, ospăta, servi, trata.
Omenesc ≠ neomenesc
OMENÉSC omeneáscă (omenéști) 1) și substantival Care este caracteristic pentru oameni; de om; uman; lumesc; pământesc. ◊ Așezare ~ească localitate. 2) Care este plin de omenie; binevoitor. Atitudine ~ească. 3) înv. (în opoziție cu boieresc) Care aparține omului muncitor de la sate; caracteristic țăranilor; țărănesc. /om + suf. ~esc
A OMENÍ ~ésc tranz. pop. 1) (persoane) A trata cu omenie (adăpostind, ospătând, acordând susținere etc.). 2) rar A înzestra cu trăsături de om; a face să aibă însușiri umane. /Din om
omenesc a. 1. ce ține de om: putere omenească; 2. fig. inteligibil: limbă omenească. [Tras din om, pl. oameni].
omenì v. 1. a primi cu omenie: îl ospătă și’l omeni ca pe un călător ISP.
1) omenésc, -eáscă adj. (d. oamenĭ, pl. d. om). Uman, al omuluĭ, de om: corpu, neamu omenesc; limbă omenească. Fig. Plin de omenie, afabil, blînd: primire omenească. Țărănesc, de țăran: boĭ omeneștĭ și boĭ boĭereștĭ.
2) omenésc v. tr. (d. oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie: pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26), am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48).
OMENESC adj. 1. uman, (pop.) creștinesc. (Purtare ~.) 2. pămîntesc. (Obiceiuri ~.)
omeni vb. v. CINSTI. INCARNA. ÎNTRUCHIPA. ÎNTRUPA. OSPĂTA. SERVI. TRATA.
omení, omenesc, (omini), vb. tranz., refl. – 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153; Oarța de Sus). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).
HOMO SUM: HUMANI NIL A ME ALIENUM PUTO (lat.) sunt om: nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin – Terențiu, „Heauton timorumenos”, act. I, scena 1, 25. Vers devenit expresie a sentimentului de solidaritate umană.

omenesc dex

Intrare: omenesc
omenesc adjectiv
Intrare: omeni
omeni verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a