OFTÁ, oftez,
vb. I.
Intranz. A scoate un oftat (în semn de dor, de supărare, de regret etc.); a suspina. ◊
Expr. A ofta după cineva (sau ceva) = a regreta mult pierderea cuiva (sau a ceva); a dori din tot sufletul pe cineva (sau ceva), a tânji după cineva (sau ceva). – Din
oft. OFTÁT, oftaturi,
s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, însoțită în expirație de un zgomot caracteristic care întrerupe ritmul respirator normal, pricinuită de o durere morală (sau fizică); suspin, oftătură, aht, oft, oftare. –
V. ofta. OFTÁ, oftez,
vb. I.
Intranz. A scoate un oftat (în semn de dor, de supărare, de regret etc.); a suspina. ◊
Expr. A ofta după cineva (sau ceva) = a regreta mult pierderea cuiva (sau a ceva); a dori din tot sufletul pe cineva (sau ceva), a tânji după cineva (sau ceva). – Din
oft. OFTÁT, oftaturi,
s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, însoțită în expirație de un zgomot caracteristic care întrerupe ritmul respirator normal, pricinuită de o durere morală (sau fizică); suspin, oftătură, aht, oft, oftare. –
V. ofta. OFTÁ, oftez,
vb. I.
Intranz. A scoate un oftat.
V. suspina. Era mîhnire și jale, căci despre mine nu se știa nimic; și mama ofta cu amar, închidea ochii, și lacrimi încete îi curgeau pe obrajii zbîrciți. SADOVEANU, VI 116. Oftă din adînc și își ușură inima, apăsată ca de o piatră de moară. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Iar ea, vorbind cu el in somn, Of tind din greu suspină. EMINESCU, O I 168. ◊
Fig. Sună acoperișul, oftează adierile vîntului. SADOVEANU, N. p. 257. Vîntul ofta tot mai adînc pe sub praguri. BOTEZ, ȘC. 7O. ◊
Expr. A ofta după cineva (sau
ceva) = a regreta adine pierderea cuiva (sau a ceva); a dori din tot sufletul pe cineva (sau ceva). Toată ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce. CARAGIALE, O. III 33. Să oftezi dup-a ta fată. EMINESCU, O. I 83. Oftă după mărimea și vitejia trecută a romînilor. BĂLCESCU, O. I 319. ◊
Refl. (Popular) A se jelui, a se tîngui. Nu flămînzesc, Nu însetez, Dar totuna mă oftez. GOROVEI, C. 70.
OFTÁT, oftaturi,
s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, pricinuită de o durere morală (uneori fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin.
V. geamăt. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. PAS, Z. I 246. Oftă lung și i se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. MIRONESCU, S. A. 82. Iartă-i doamne, păcatu Cui a făcut oftatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219.
Fig. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stinse într-o adiere jalnică, într-un oftat. SADOVEANU, O. I 301. În oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crîng alunii. GOGA, C. P. 82. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea își nalță la ceruri oftatul. NECULUȚĂ, Ț. D. 79.
oftá (a ~) vb.,
ind. prez. 3 ofteáză
oftát s. n.,
pl. oftáturi
oftá vb., ind. prez. 1 sg. oftéz, 3 sg. și pl. ofteáză oftát s. n., pl. oftáturi OFTÁ vb. a suspina, (Transilv.) a șioi, (Transilv. și Ban.) a (se) șușcăi, (prin Ban.) a șușni. (A ~ din adâncul inimii.) OFTÁT s. oftare, suspin, suspinare, suspinat, (pop.) aht, (înv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (Un ~ de ușurare.) A OFTÁ ~éz intranz. 1) A inspira adânc și prelung și a expira aerul printre buzele semiînchise cu un sunet caracteristic, ca semn al unui necaz; a scoate suspine; a suspina. ◊ ~ (sau a suspina) după cineva (sau după ceva) a) a dori mult să vadă pe cineva sau ceva; b) a resimți greu pierderea cuiva (sau a ceva). 2) (despre bolnavi sau suferinzi) A rosti întruna „of” (din cauza unei dureri). /Din oft oftà v. a suspina, a geme. [Tras din oft, formă intensivă din of].
oftat n. rezultatul oftării: geamăt, suspin.
oftát m., pl. urĭ. Suspin.
oftéz v. intr. (d. oft, imit., ca și vgr. ohtháo, mă supăr, d. óh, oh, of, și bg. ohtĭy și ohkam). Suspin.
OFTA vb. a suspina, (Transilv.) a șioi, (Transilv. și Ban.) a (se) șușcăi, (prin Ban.) a șușni. (A ~ din adîncul inimii.) OFTAT s. oftare, suspin, suspinare, suspinat, (pop.) aht, (inv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (Un ~ de ușurare.)