oficii definitie

3 intrări

23 definiții pentru oficii

OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituții; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. 2. Îndatorire (specială), funcție, slujbă. ◊ Loc. adj. și adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziție dată de o autoritate (și nu la cererea cuiva); fig. în mod automat. ♦ (Înv.) Decizie, decret domnesc. 3. (La pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire. ◊ Bune oficii = intervenție (diplomatică) binevoitoare (a unui stat) în scopul unei concilieri (între state beligerante sau aflate în litigiu); servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcție. 4. Slujbă religioasă, serviciu religios. 5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [Var.: (înv.) ofís s. n.] – Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office.
OFÍS s. n. v. oficiu.
OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituții; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. 2. Îndatorire (specială), funcție, slujbă. ◊ Loc. adj. și adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziție dată de o autoritate (și nu la cererea cuiva); fig. în mod automat. ♦ (Înv.) Decizie, decret domnesc. 3. (La pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire. ◊ Bune oficii = intervenție binevoitoare în scopul unei concilieri; servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcție. 4. Slujbă bisericească, serviciu religios. 5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [Var.: (înv.) ofís s. n.] – Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office.
OFÍS s. n. v. oficiu.
OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Serviciu al unei administrații, biroul unde este instalat serviciul. Oficiu poștal. Oficiu de stare civilă. ▭ Moșneagul însă mereu se află în treabă, deși n-are nimic de făcut, se codește și nu pleacă, pînă nu închidem oficiul. PĂUN-PINCIO, P. 97. 2. Îndatorire specială, funcție; slujbă. A face oficiul de secretar. ◊ Loc. adj. și adv. Din oficiu = în conformitate cu o dispoziție luată de o autoritate (și nu la cererea cuiva). Avocat din oficiu. ▭ Te-am apărat din oficiu, dar cît puteam să te apăr? SAHIA, N. 83. 3. (Mai ales la pl.) Ajutor, serviciu. Recurg la oficiile tale. ◊ Expr. Bune oficii = intervenție binevoitoare, servicii făcute cuiva. S-a hotărît să recurgă la bunele oficii ale Engliterei. GHICA, la CADE. 4. (Mai ales determinat prin «divin») Slujbă bisericească, serviciu religios.(Rar) încăpere (mică) lîngă sufragerie (u_nde se depozitează tacîmuri, mîncăruri etc.). O altă ușă în stingă... duce spre o altă încăpere (bucătărie, oficiu... ). SEBASTIAN, T. 256.
ofíciu [ciu pron. ciu] s. n., art. ofíciul; pl. ofícii, art. ofíciile (-ci-i-)
ofíciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. oficíul; pl. ofícii
OFÍCII s. pl. v. ajutor.
OFÍCIU s. I. 1. datorie, îndatorire, obligație, rol, sarcină. (Și-a îndeplinit bine ~ de gazdă.) 2. v. serviciu. II. v. agenție.
ÓFIS s. v. decret.
OFÍCIU s.n. 1. Serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ◊ Din oficiu = fără a fi cerut; ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. Funcție, îndatorire, slujbă. 3. (la pl.) Servicii, ajutoare, înlesniri. ◊ Bune oficii = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. Slujbă religioasă. 5. Mică încăpere lângă sufragerie în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei; cămară. [Pron. -ciu, var. ofițiu s.n. / cf. lat. officium, germ. Offizium, fr. office].
OFÍCIU s. n. 1. serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ♦ ~ diplomatic = misiune diplomatică pe lângă o organizație internațională; din ~ = fără a fi cerut, ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. funcție, îndatorire, slujbă. 3. (pl.) servicii, ajutoare, înlesniri. ♦ bune ĩi = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. slujbă religioasă. 5. mică încăpere lângă sufragerie, în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei. (< lat. officium, germ. Offizium, fr. office)
ofíciu (ofícii), s. n. – Serviciu; birou; meserie; funcție; slujbă religioasă. – Var. înv. oficie. Fr. office, lat. officium (sec. XIX). Este dubletul lui ofis, s. n., din fr., prin intermediul rus. ofis, sec. XIX, înv., și al ofichie, s. f. (sarcină, misiune), din ngr. ỏφφίϰιον, sec. XVIII, înv.Der. oficia, vb., din fr. officier; oficial (var. sec. XVIII ofichial), adj., s. m., din fr. officiel și mai înainte din ngr. ỏφφιϰιάλης; oficialitate, s. f. din fr. officialité; oficină, s. f., din fr. officine; oficios, adj., din fr. officieux; oficinal, adj., din fr. officinal; cf. ofițer.
OFÍCIU ~i n. 1) Serviciu administrativ special în cadrul unei întreprinderi sau instituții. ~ poștal. ~ comercial.Din ~ a) în conformitate cu o dispoziție a autorităților oficiale; b) în mod automat. 2) Local al acestui serviciu. 3) înv. Decret domnesc. 4): ~ divin slujbă religioasă. /<lat. officium, germ. Offizium, fr. office
ofície, ofícii, s.f. (înv.) hârtie oficială.
oficiu n. 1. post, funcțiune: a face oficiul de secretar; 2. biurou: oficiu telegrafo-poștal; 3. serviciu: a recurge la bunele sale oficii; din oficiu, din propria sa voință, fără a fi cerut: jurământ dat din oficiu; advocat din oficiu, numit de tribunal spre a apăra pe un acuzat; 4. rugăciuni, ceremonii bisericești: oficiul divin; 5. sfântul Oficiu, tribunalul Inchizițiunii.
ofis n. od. decret domnesc: un ofis redijat bine GR. AL. [Rus. OFISŬ (din fr. office)].
ofície f. (după rus. ofis și rom. oficiŭ). Rar. Hîrtie oficială.
*ofíciŭ n. (lat. of-ficium, datorie, obligațiune, funcțiune, d. fácere, a face. V. ofițer). Post, funcțiune: a îndeplini oficiu de dirigent. Bĭuroŭ: oficiŭ telegrafo-postal. Serviciŭ, îndatorire, intervențiune amicală p. împăcare: a recurge la oficiile saŭ (maĭ des) la bunele oficiĭ ale cuĭva. Totalitatea rugăcĭunilor și ceremoniilor liturgice: oficiu morților, oficiu divin. Sfîntu Oficiŭ, tribunalu Inchizițiuniĭ. Din oficiŭ, în virtutea funcțiuniĭ sale, fără să fi cerut: avocat numit din oficiŭ (de judecător) ca să apere un acuzat.
ofís n., pl. urĭ și e (rus. ofis, d. fr. office, oficiŭ). Vechĭ. Decret domnesc, hîrtie oficială, oficie.
OFICII s. pl. ajutor, concurs, serviciu, sprijin. (Vă ofer ~iile mele.)
OFICIU s. 1. datorie, îndatorire, obligație, sarcină. (Și-a îndeplinit bine ~ de gazdă.) 2. (BIS.) ceremonie, serviciu, slujbă. (~ divin.)
ofis s. v. DECRET.

oficii dex

Intrare: oficiu
ofis pl. -e substantiv neutru
oficiu
Intrare: oficii
oficii
Intrare: oficie
oficie