odoare definitie

14 definiții pentru odoare

ODOÁRE s. f. v. odor2.
ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.
ODOÁRE s. f. v. odor2.
ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.
ODÓR2, odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (adesea împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. Raiul nostru se compunea din cinci-șase camere bogat mobilate, pline de sofale... și defel de fel de odoare. GALACTION, O. I 328. Poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. În brațul drept, Avea flori albe, dragi odoare. COȘBUC, P. II 258. ♦ (Mai ales la pl., adesea determinat prin «sfinte» sau o bisericești») Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. Au luat în mîini odoare sfinte, cărți. GALACTION, O. I 75. Să văd măiastra-ți mînă lucrînd odoare sfinte. ALECSANDRI, T. II 84. Au prădat bisericile și mănăstirile de odoare. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Fig. (Numai la sg.) Ființă iubită, prețuită. Baba și cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare și nemulțumitoare erau. CREANGĂ, P. 284. O vin-odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă. EMINESCU, O. I 172. Spune de-al meu dor, Scumpului odor. ALECSANDRI, T. I 404.
odór (obiect de preț) s. n., pl. odoáre
ODÓR s. 1. (mai ales la pl.) v. bijuterie. 2. (BIS.; la pl.) (pop.) scule (pl.).
ODOÁRE s. f. miros. (< fr. odeur)
odór (odoáre), s. n.1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).
ODÓR1 odoáre n. 1) Obiect confecționat din metal prețios și pietre scumpe folosit ca podoabă; giuvaier; bijuterie. 2) Obiect de mare valoare. 3) Ființă iubită. 4) la pl. Veșminte scumpe și obiecte de cult prețioase. /<sb. odor
odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].
*odoáre f., pl. orĭ (lat. odor, odóris). Rar. Miros.
odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.
ODOR s. 1. (mai ales la pl.) bijuterie, giuvaer, podoabă, (înv. și pop.) giuvaerica, (pop.) sculă, (înv.) left, (turcism înv.) tefaric. (Inele de aur și alte ~oare.) 2. (BIS.; la pl.) (pop.) scule (pl.).

odoare dex

Intrare: odoare
odoare
Intrare: odor (obiect; -oare)
odor obiect; -oare substantiv neutru