ocărâre definitie

2 intrări

23 definiții pentru ocărâre

OCĂRẤRE, ocărâri, s. f. Acțiunea de a ocărî și rezultatul ei; ocară, mustrare, dojană. – V. ocărî.
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.
OCĂRẤRE, ocărâri, s. f. (Rar) Acțiunea de a ocărî și rezultatul ei; ocară, mustrare, dojană. – V. ocărî.
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocărí vb. IV] – Din sl. ocarjati.
OCĂRÍ vb. IV v. ocărî.
OCĂRÎ́, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni (pe cineva). O să mă ocărască mătușa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Baba scoase alte grăunțe, le aruncă, apoi prinse a ocărî găinile îndrăznețe și inima-i creștea de bucurie privindu-și vietățile. DUNĂREANU, CH. 71. Gazda a să înceapă... a ocărî pe bietul țigan bucătar. NEGRUZZI, S. I 239. ◊ Absol. Se așeză pe scaun, ocărind: nu ești bun de nimic, mă. STĂNOIU, C. I. 101. 2. A vorbi de rău, a defăima. Pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ISPIRESCU, E. 347. Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. – Variantă: ocărí (REBREANU, R. I 236) vb. IV.
OCĂRÎ́RE, ocărîri, s. f. Acțiunea de a ocărî; mustrare, ocară.
ocărấre s. f., g.-d. art. ocărấrii; pl. ocărấri
ocărî́ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărắsc, imperf. 3 sg. ocărá, perf. s. 3 sg. ocărî́, 3 pl. ocărấră; conj. prez. 3 să ocăráscă; ger. ocărấnd; part. ocărất
ocărâre s. f., g.-d. art. ocărârii; pl. ocărâri
ocărî́ vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocărá; conj. prez. 3 sg. și pl. ocăráscă
OCĂRÎ vb. v. înjura.
OCĂRÎ vb. v. admonesta, bârfi, blama, calomnia, certa, cleveti, dăscăli, defăima, denigra, desconsidera, discredita, disprețui, dojeni, moraliza, mustra, nesocoti, ponegri.
ocărî (ocărắsc, -ît), vb. – A insulta, a înjura. Sl. okarjati „a mustra”, ukarjati „a acuza” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukaráć. – Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobiu, rușine); ocărîtor, adj. (care înjură); ocărît, adj. (înv., rușinos); ocarnic, adj. (înv., rușinos).
A OCĂRÎ́ ~ăsc tranz. A trata cu vorbe de ocară; a certa; a batjocori. /<sl. ocarjati
ocărî v. a (se) face de ocară.
ocărắsc, a -î́ și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286).
ocărî vb. v. ADMONESTA. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CERTA. CLEVETI. DĂSCĂLI. DEFĂIMA. DENIGRA. DESCONSIDERA. DISCREDITA. DISPREȚUI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. NESOCOTI. PONEGRI.
OCĂRÎ vb. a drăcui, a înjura, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)
ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).
ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER).

ocărâre dex

Intrare: ocărî
ocări verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
ocărî verb grupa a IV-a conjugarea a VII-a
Intrare: ocărâre
ocărâre substantiv feminin