oblânc definitie

10 definiții pentru oblânc

ebấnc sn vz oblânc
OBLÂNC, oblăncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.
OBLẤNC, oblâncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.
OBLÎNC, oblîncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. Călăreții se aplecară pe oblîncuri, caii zguduiră pămîntul în ropotul copitelor. SADOVEANU, O. VI 48. Să doboare cocorii... repezind asupră-le agerii săi șoimi, legați de oblîncul șelei. ODOBESCU, S. III 54.
oblấnc (o-blânc) s. n., pl. oblấncuri
oblânc s. n. (sil. -blânc), pl. oblâncuri
oblînc (oblấncuri), s. n. – Partea de dinaintea șeii, mai ridicată și încovoiată. – Mr. blîncu, megl. ublonc. Sl. obląku, din laku „arc” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220; Conev 73; Vasmer, II, 241), cf. bg. oblăk, sb., cr., rus. obluk, slov. oblok, ceh. oblouk, pol. obłęk. Este dublet al lui obloc, s. n. (Trans., fereastră), din cr., slov. oblok, prin intermediul mag. ablak. – Cf. oblon.
OBLÂNC ~uri n. Partea din față, puțin mai ridicată, a șeii. [Sil. o-blânc] /<sl. oblonku
oblânc n. partea dinainte sau dinapoi la o șea: anină armele la oblânc CR. [Slav. OBLÕKÜ].
oblî́nc n., pl. urĭ și e (vest. oblonkŭ, oblînc, d. lonkŭ, arc [d. lenšti-lenkon, a încovoĭa]; sîrb. óblûk, rus. oblúk, pol. oblak). Arcada din apoĭ a șeleĭ. (Se zice și despre cea din ainte). V. cĭochină.

oblânc dex

Intrare: oblânc
oblânc substantiv neutru
  • silabisire: -blânc
ebânc