OBIÉCȚIE, obiecții, s. f. Argument pe care îl invocă cineva împotriva unei teze, a unei propuneri sau a unei pretenții; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. [Var.: obiecțiúne s. f.] – Din fr. objection.
OBIÉCȚIE, obiecții, s. f. Argument pe care îl invocă cineva împotriva unei teze, a unei propuneri sau a unei pretenții; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. [Var.: obiecțiúne s. f.] – Din fr. objection.
OBIÉCȚIE, obiecții, s. f. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a ridica» etc.) Argument care se opune unei teze, observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. V. critică. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I 313. Și-și plecă urechea ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o. VLAHUȚĂ, O. A. III 23. Pronunțat: -bi-ec-. - Variantă: obiecțiúne (IBRĂILEANU, sp. cr. 93) s. f.
OBIÉCȚIE s.f. Argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei pretenții, unei teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. [Gen. -iei, var. obiecțiune s.f. / cf. fr. objection, lat. obiectio – mustrare].
OBIÉCȚIE s. f. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenții, teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. (< fr. objection, lat. obiectio)
*obĭecțiúne f. (lat. objéctio, -ónis. V. de- și in-jecțiune, pro-ĭecțiune). Acțiunea de a obĭecta. Vorbe pe care le opuĭ uneĭ afirmațiunĭ, uneĭ presupunerĭ: a nu face nicĭ o obĭecțiune. – Și obĭécție.