oaste definitie

15 definiții pentru oaste

OÁSTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ Oștire. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război1; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -em „dușman”.
OÁSTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ (Rar) Oșteni, soldați. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război1; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -em „dușman”.
OÁSTE, oști, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Armată, oștire. încă din zorii zilei se mișcase de deasupra Popricanilor Ștefan Tomșa, cu oastea lui amestecată. SADOVEANU, O. VII 7. Întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova și se apropia, cu mult popor după ea, de Olt. CAMIL PETRESCU, O. I 8. În sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Oastea stufului se înclină muindu-și vîrfurile în apă. DUNĂREANU, N. 172. ♦ Serviciu militar. A făcut oastea doisprezece ani. REBREANU, I. 14. ♦ (Rar) Oșteni, soldați. Patruzeci de mii de oaste să te-aștepte-n ascultare. HASDEU, R. V. 141. ♦ Fig. Mulțime. Pe drum se-nșiră-o oaste: e oastea proletară. Nici zăngăniri de arme, nici sarbăda fanfară... Ci ochii veseli cată. PĂUN-PINCIO, P. 93. 2. (Învechit) Război, luptă, bătălie. Eu sînt, bună maică, fiul tău dorit, Eu, și de la oaste mă întorc rănit. BOLINTINEANU, O. 33. Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. BĂLCESCU, O. II 46.
oáste s. f., g.-d. art. óștii; pl. oști
oáste s. f., g.-d. art. óștii; pl. oști
OÁSTE s. (MIL.) armată, oștire, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ inamică.)
OÁSTE s. v. bătălie, conflict, luptă, război.
oáste (óști), s. f.1. Armată. – 2. (Înv.) Război. – Mr. oaste, megl. ǫsti, istr. oste. Lat. hostem (Diez, I, 297; Pușcariu 1216; Candrea-Dens., 1278; REW 4201), cf. it. oste, prov., v. fr. ost, sp. hueste, port. hoste. – Der. ostaș, s. m. (soldat, combatant); ostășesc, adj. (militar); ostășește, adv. (militărește); ostăși, vb. (a servi în armată); ostășie, s. f. (serviciul militar); ostășime, s. f. (mulțime de ostași); oști, vb. (a servi în armată; a lupta); oștire, s. f. (oaste; înv., expediție militară); oștean, s. m. (soldat); oștenesc, adj. (militar); oștenește, adv. (militărește); oștenie, s. f. (militărie); oștime, s. f. (oaste); oștitor, s. m. (înv., soldat); oștitură, s. f. (înv., ordin de bătălie).
OÁSTE oști f. 1) înv. Totalitate a forțelor armate ale unui stat; armată. 2) pop. Serviciu militar; cătănie. 3) pop. Mulțime de ostași. 4) fig. Mulțime de persoane. [G.-D. oștii] /<lat. hostis, ~em
oaste f. oștire, armată. [Lat. HOSTEM, străin, dușman înarmat, de unde om înarmat (sens colectiv în limbile romanice)].
oáste f., pl. oștĭ (lat. hostis, dușman [maĭ ales în războĭ]; got. gastis, gasts, oaspete; engl. *guest, germ. gast, vsl. gostĭ [V. gospod]; it. oste, pv. vfr. ost, sp. hueste, pg. hoste. V. oștire). Oștire, armată. L. V. Războĭ: avea, făcea oaste. – Gen. oștiĭ (nu oasteĭ, cum scriŭ ignoranțiĭ modernĭ!): asupra oștiĭ (Const. 1, 257, 334, 335, 336, 337, 359), duĭumu oștiĭ (Negr. 137), oștiĭ ceruluĭ (Bibl. I 819, 841), năvălirea oștiĭ (Radu Rosetti, Adev. Lit. 16 Febr. 1930; 5, 1).
oaste s. v. BĂTĂLIE. CONFLICT. LUPTĂ. RĂZBOI.
OASTE s. (MIL.) armată, oștire, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ inamică.)
OÁSTE (lat. hostis) s. f. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Armată. O. se compunea din: oastea domnului, alcătuită din curteni, țărani liberi (moșneni, răzeși), nemeși, târgoveți, și oastea stăpânilor feudali (steagurile marilor boieri), alcătuită din slugile boierești (în Transilvania, familiares). O. era formată din călărime (în special în oastea stăpânilor feudali) și din pedestrime. 2. Oștire.
oáste, oști s. f. 1. (Înv.) Armată. ◊ Oaste cerească = expresie unică în Noul Testament, indicând pe îngerii buni, ființe curate, pure, spirituale. ◊ Oastea cerului = expresie folosită în legătură cu închinarea la idolii cerești, reprezentând Soarele, Luna și stele. „Oastea Domnului”, asociație religioasă în cadrul Bis. Ortodoxe Române, înființată la Sibiu în 1923 de către preotul Iosif Trifa, având ca obiectiv întărirea sufletească a credincioșilor și apărarea dreptei credințe față de prozelitismul sectelor neoprotestante. În 1948 a fost scoasă în afara legii de către regimul comunist, iar mulți dintre membrii săi au fost prigoniți și aruncați în închisori. În ianuarie 1990 și-a reluat activitatea, iar prin hotărârea Sinodului Bis. Ortodoxe Române a fost cooptată în activitatea misionară prin apostolatul laic. 2. (Înv.) Război, luptă, bătălie. – Di lat. hostis, -em „dușman”.

oaste dex

Intrare: oaste
oaste substantiv feminin