un num. –
1. Art. nedefinit: obiect neindividualizat. –
2. Num.: primul număr în numărătoare. –
3. Pron.: ține locul unui
subst. fără a indica în mod precis obiectul. –
Mr.,
megl. un, ună,
istr. un ur.
Lat. ūnus (Pușcariu 1808; REW 9075),
cf. vegl. yoin,
it.,
sp. uno,
prov.,
fr.,
cat. un,
port. hum. – Forma 1 și 2 un,
f. o; 3 unul,
f. una.
Gen. unui(a),
f. unei(a),
pl. unor(a); a- paragogic este propriu
pron.,
cf. acel.
Pron. se paote folosi ca
adj. pentru a scoate în relief și înseamnă „unicul, singurul”:
cf. cine poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu? (Coresi). Forma
f. una în funcție de
pron. nedef.
n. înseamnă „ceva, un lucru nedefinit, o lovitură”. Unele dintre expresiile cu un sînt balcanice,
cf. unul și același,
ngr. είς ϰαì ỏ αὐτος; unul și unul,
ngr. ἔνας ϰ’ἔνας; una,
ngr. μιά.
Der. uni,
vb. (a pune împreună, a asambla, a grupa), pe care Pușcariu 1814 îl reduce la
lat. unire; uneală,
s. f. (unire); unire,
s. f. (acțiunea de a uni); unit,
adj. (care formează un tot;
s. m., persoană care aparține bisericii greco-catolice, uniat); unime,
s. f. (unitate); unicel (
var. înv. unișor),
adj. (unic). –
Comp. unealtă,
s. f. (sculă; utilaj), pare să fie rezultat din une-alte (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 276; Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 88; Tiktin; REW 382); unelti,
vb. (a face, a făuri; a complota, a urzi intrigi); uneltitor,
adj. (intrigant, care se ține de intrigi); întruni,
vb. (a reuni, a alătura); într’una,
adv. (mereu); de-a una,
adv. (
înv., mereu) de unde totdeauna (
var. întotdeauna),
adv. (mereu); uneori,
adv. (cîte o dată); desuni,
vb. (a desface, a separa).
Cf. împreună, vreun.
Der. neol. unic,
adj., din
fr. unique; unifica,
vb., din
fr. unifier; uniform,
adj., din
fr. uniforme; unison,
s. n., din
fr. unisson; unitate,
s. f., din
fr. unité; uniune,
s. f., din
fr. union; reuni,
vb., din
fr. réunir.