vreá (vreáu, vrut), vb. –
1. A dori, a fi decis să, a avea voința de a. –
2. A pretinde, a cere. –
3. A permite. –
4. A trata, a întreprinde. –
Var. I vreu, vroi, voi, I
pl. vrem, voim,
inf. v(r)oi.
Mr. voi, vrută, vreare,
istr. voi.
Lat. volĕre, forma vulgară în loc de velle (Diez, I, 448; Cihac, I, 319; Pușcariu 1920; REW 9180),
cf. it. volere,
prov.,
cat. voler,
fr. vouloir. Pentru evoluția formelor,
cf. Candrea, Éléments, 45 și Tiktin; despre folosirea ca auxiliar al viitorului,
cf. va. La pierderea lui r în tema prezentului și a
inf. au contribuit analogia cu voie „voință”, simultan cu poziția slabă a
cons. la I *vo(r)iu › voi ca *ceriu › cei (cerere), pier › piei (pieire) etc.
Der. vrere,
s. f. (voință); vrută,
s. f. (dorință, gust); vruță,
s. f. (nepoftită; codoașă), probabil de la vruți, dacă acest cuvînt a avut vreodată sensul de „iubit” ca în
sp. (după Iordan, BF, II, 194, de origine expresivă); voință (
var. vroință),
s. f. (vrere); bunăvoință,
s. f. (intenție bună); reavoință,
s. f. (intenție rea); voitor,
adj. (care dorește, care voiește); binevoitor,
adj. (bine intenționat); răuvoitor,
adj. (rău intenționat). –
Cf. votru.