oștire definitie

2 intrări

22 definiții pentru oștire

OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv. și pop.) A (se) lupta, a (se) război, a duce război. – Din oaste.
OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Înv. și pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.
OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. și intranz. (Înv. și pop.) A (se) lupta, a (se) război, a duce război. – Din oaste.
OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.
OȘTÍ, oștesc, vb. IV. Refl. (Învechit și arhaizant) A se lupta, a se război, a se bate în război. Eu mă duc între oștenii mei, zise cu glas grav aga... Eu mă închin și mă oștesc și mănînc cu ei. SADOVEANU, O. VII 17. Vizirul se oști împotriva Comornului, cu nădejdea sigură de a înainta în curînd spre Viena. BĂLCESCU, O. II 40.
OȘTÍRE, oștiri, s. f. (Învechit și arhaizant) Armată, oaste. L-ale țării flamuri negre Cîrlova oștirea cheamă. EMINESCU, O. I 32. Istoria zice, la începutul biografiei lui Mihai Viteazul, că el, ca ban al Craiovei, avea o oștire deosebită. BĂLCESCU, O. I 14. Sînt plini munții de oștire, sună zalele de fier. ALEXANDRESCU, M. 21. ◊ Fig. Să cobor stelele ceriului și întinderea albă, ca să se asemene cu oștiri de flori de aur și argint. EMINESCU, N. 59.
oștí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștésc, imperf. 3 sg. oșteá; conj. prez. 3 să oșteáscă
oștíre (înv., pop.) s. f., g.-d. art. oștírii; pl. oștíri
oștí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștésc, imperf. 3 sg. oșteá; conj. prez. 3 sg. și pl. oșteáscă
oștíre s. f., g.-d. art. oștírii; pl. oștíri
OȘTÍ vb. v. bate, lupta, război.
OȘTÍRE s. v. armată.
OȘTÍRE s. v. conflict, război.
A SE OȘTÍ mă ~ésc intranz. înv. A fi în stare de război (unul cu altul); a purta război (unul cu altul); a se război; a lupta. /Din oaste
OȘTÍRE ~i f. pop. Totalitate a forțelor armate ale unei țări; oaste; armată. /v. a se oști
oștì v. a se lupta. [V. oaste].
oștire f. armată. [V. oaste].
oștésc v. tr. (d. oaste). Vechĭ. Combat. V. intr. Servesc ca ostaș, militez: a oștit mulțĭ anĭ. A oști peste cineva, asupra (N. Cost. 2, 34) saŭ în potriva cuĭva, a milita, a duce războĭ. V. refl. Mă lupt: de să va oști asupra mea oaste (Dos.), a să oști în potriva cuĭva, cu cineva. V. înglotez.
oștíre f. (d. oștesc). Vechĭ. Expedițiune militară. Azĭ. Oaste.
oști vb. v. BATE. LUPTA. RĂZBOI.
oștire s. v. CONFLICT. RĂZBOI.
OȘTIRE s. (MIL.) armată, oaste, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Oraș cucerit de ~ dușmană.)

oștire dex

Intrare: oști
oști verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: oștire
oștire substantiv feminin