NĂFRĂMÚȚĂ, năfrămuțe, s. f. (Rar) Năfrămioară. – Năframă + suf. -uță.

NĂFRĂMÚȚĂ, năfrămuțe, s. f. Năfrămioară. – Năframă + suf. -uță.

NĂFRĂMÚȚĂ, năfrămuțe, s. f. Diminutiv al lui năframă; batistă. Să îmi dai tu năfrămuța ta, albă și curată, și-mi va fi de mare ajutor. AGÎRBICEANU, S. P. 21. A dat lui Prier-Negru atunci o năfrămuță. COȘBUC, P. II 175.

năfrămúță (rar) (nă-fră-) s. f., g.-d. art. năfrămúței; pl. năfrămúțe

năfrămúță s. f. (sil. -fră-), g.-d. art. năfrămúței; pl. năfrămúțe

NĂFRĂMÚȚĂ s. (reg.) năfrămea, năfrămioară, năfrămiță, năfrămucă. (Purta pe cap o ~.)

NĂFRĂMUȚĂ s. (reg.) năfrămea, năfrămioară, năfrămiță, năfrămucă. (Purta pe cap o ~.)