númaĭ adv. (lat. non, nu, și măgis, maĭ [mult]. V. cam). Excluziv, unicamente, nu alt-ceva saŭ nu alt-cineva: numaĭ el să vie, el numaĭ să vie, paharu s’a spart și s’a făcut țăndărĭ, era numaĭ el (= nu era de cît el). Numaĭ să, dar să, cu condițiune ca: Du-te! Numaĭ să nu regrețĭ! Du-te! Numaĭ să știĭ că nu te maĭ întornĭ! Numaĭ bun (bine), tocmaĭ bun (bine), cum trebuĭe: apa e numaĭ bună (de caldă, rece, dulce). Fără numaĭ, (Vechĭ. Rar azĭ), de cît numaĭ, ci numaĭ: nimenea, numaĭ fără el. Numaĭ de cît, îndată, imediat, pe loc. Numaĭ că, dar: Poțĭ să zicĭ! Numaĭ că mințĭ! Corelativ cu ci: nu numaĭ rău, ci și leneș. Expletiv: numaĭ ce auzi că numaĭ ĭacătă că auzi că = auzi că. Unit cu cît (nord): n’a zis nimic, ci numaĭ cît s’a uĭtat (maĭ elegant: ci numaĭ s’a uĭtat), luați-vă numaĭ cît cărțile (maĭ elegant: numaĭ cărțile). – În limba vorbită se zice núma și nîma.