numire definitie

2 intrări

25 definiții pentru numire

NUMÍ, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de..., a se chema...; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept..., a se considera (sau a fi considerat) ca fiind... 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.
NUMÍRE, numiri, s. f. Faptul de a numi sau de a fi numit; p. ext. nume (1). ♦ (Concr.) Act prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. – V. numi.
NUMÍ, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o poreclă drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de, a se chema; a căpăta o anumită denumire, poreclă sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuție; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept, a se considera (sau a fi considerat) ca fiind 4. Tranz. A pune pe cineva într-o funcție; a angaja; a da cuiva o însărcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.
NUMÍRE, numiri, s. f. Faptul de a numi sau de a fi numit; p. ext. nume (1). ♦ (Concr.) Act prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. – V. numi.
NUMÍ, numesc, vb. IV. Tranz. 1. A da un nume, a pune un nume; a denumi. Este caracteristic amănuntul că «Băbeasca» și «Dealul» din lista noastră numesc păduri, așadar locuri interesante pentru un număr mai restrîns de indivizi. IORDAN, N. L. 108. Papagalul lui, pe care îl numise Pol, rostea cîte un cuvînt. DRĂGHICI, R. 150. ♦ Refl. pas. A purta numele de..., a fi denumit..., a se chema. Fratele craiului se numea Verde-împărat. CREANGĂ, P. 183. Aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga. NEGRUZZI, S. I 44. Este o parte a pămîntului cure se numește Africa. DRĂGHICI, R. 15. 2. A adăuga (la numele cuiva) un epitet, o poreclă, a considera (pe cineva) drept... (dîndu-i calificativul, titlul sau numele de...). De nu era doamna palatului afară, dînd de mîncare puilor ei (căci așa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreșit. ISPIRESCU, L. 7. Amîna... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți, după cum o numea el. CREANGĂ, P. 141. Pe măgar, cît să-l împodobești, Armăsar tot nu poți să-l numești. PANN, P. V. III 39. ◊ Refl. pas. Boierii, ca toți orășenii, se numeau jupani, adică cetățeni. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ Refl. A fi supranumit, a purta un titlu sau un calificativ; a se intitula. Spune-mi cînd mă voi numi soția ta? NEGRUZZI, S. I 18. 3. A rosti, a menționa, a arăta, a pomeni numele cuiva sau a ceva. Mai ales, ținea la un cîntec, pe care vru să-l numească. BASSARABESCU, V. 12. 4. A pune (pe cineva) într-o funcție (v. încadra), a angaja; a da cuiva o însărcinare; a conferi cuiva un grad, un titlu. Prin urmare, Numiți-mă prefect! ALECSANDRI, T, I 285. ◊ Refl. pas. (Învechit) Boierii ajutorați de popor gonesc pe... Ilieș, și Vasile Lupul se numește domn. BĂLCESCU, O. II 22.
NUMÍRE, numiri, s. f. Acțiunea de a (se) numi și rezultatul ei. 1. Fixare, dare a unui nume (pentru a individualiza sau a identifica ființele, mai rar lucrurile, faptele etc.); denumire; (concretizat) nume. Cîte numiri ar inventa el... pentru un surîs de pe buzele ei! EMINESCU, N. 74. Mănăstirea Neamțul... luase astă numire de la pîrîul ce curge aproape. NEGRUZZI, S. I 214. Titluri nu erau la început, căci nu se dau deosebit, ci reprezentau numai numirea funcțiilor. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ Titlu. Cîți oameni își ascund nimicnicia sub pompoase numiri. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Rostire, pomenire, menționare a unui nume. Nu trebuie să se ocolească numirea lucrurilor pe adevăratul lor nume. MACEDONSKI, O. IV 66. 3. Angajare a cuiva într-un post, într-o funcție (v. încadrare); conferire a unui titlu, a unui grad. Numiri în învățămînt. ♦ (Concretizat) Act oficial prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. Căpătasem numirea în noua slujbă de gardian. I. BOTEZ, ȘC. 73.
numí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numésc, imperf. 3 sg. numeá; conj. prez. 3 să numeáscă
numíre s. f., g.-d. art. numírii; pl. numíri
așá-numít adj. m., art. așá-numítul, pl. așá-numíți; f. sg. așá-numítă, pl. așá-numíte
numí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. numésc, imperf. 3 sg. numeá; conj. prez. 3 sg. și pl. numeáscă
numíre s. f., g.-d. art. numírii; pl. numíri
NUMÍ vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te numești?) 2. v. supranumi. 3. v. califica. 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se numește pe la voi această floare?) 5. v. constitui. 6. v. desemna. 7. v. înscăuna. 8. v. angaja.
NUMÍRE s. 1. v. nume. 2. v. calificare. 3. v. constituire. 4. (înv.) provivasire. (~ cuiva într-o funcție înaltă.) 5. v. angajare.
A numi ≠ a destitui, a revoca, a licenția
A NUMÍ ~ésc tranz. 1) A înzestra cu un nume; a denumi. 2) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a califica; a face; a taxa; a eticheta; a considera. 3) (ființe) A indica rostind sau scriind numele. 4) (persoane) A desemna ca fiind potrivit (într-o funcție). /Din nume
A SE NUMÍ mă ~ésc intranz. A avea ca nume; a purta numele (de). /Din nume
NUMÍRE ~i f. 1) v. A NUMI și A SE NUMI. 2) Act oficial prin care unei persoane i se acordă dreptul să exercite o funcție. /v. a (se) numi
numì v. 1. a da un nume, a deosebi cu un nume: a numit pe fiu-său Petru; 2. a pune într’o funcțiune, într’o demnitate: l’a numit judecător; 3. a avea un nume: se numește Nicolae.
numire f. acțiunea de a numi și rezultatul ei.
numésc v. tr. (d. nume). Pun nume, daŭ nume. pe aprodu Purice Ștefan cel Mare l-a numit „Movilă”. Arăt cu numele obișnuit: sînt lucrurĭ pe care nu trebuĭe să le numeștĭ. Aleg, instituĭ, pun în vre-o funcțiune saŭ demnitate. a numi pe cineva funcționar, moștenitor. V. refl. Mă cheamă, port numele de, îmĭ zice: liberaliĭ se numeaŭ și „roșĭ”, ĭar conservatoriĭ „albĭ”. – În Olt. Vl. lumesc. Vechĭ numenesc (d. númene, vechĭu pl. d. nume).
numíre f. Acțiunea de a numi într’o funcțiune. Rezultatu acesteĭ acțiunĭ: numirĭ în corpu didactic.
NUMI vb. 1. a se chema, (înv. și pop.) a striga, (pop.) a-i spune, a-i zice, (înv.) a se porecli. (Cum te ~ ?) 2. a boteza, a chema, a denumi, a intitula, a porecli, a spune, a supranumi, (înv. și reg.) a număra, (înv.) a grăi, a nomina, a numeni, a titlui. (Pentru vitejia lui l-au ~ „Bravul”.) 3. a califica, a face, (fig. și fam.) a categorisi, (fig.) a eticheta, a taxa. (L-a ~ prost.) 4. a se chema, a se spune, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se ~ pe la voi această floare?) 5. a alcătui, a constitui, a crea, a desemna, a forma, a institui, a înființa, a organiza, a stabili, (înv.) a tocmi. (A ~ o comisie specială.) 6. a desemna, a face, a pune, (înv. și pop.) a orîndui, (înv.) a provivasi, a rîndui. (L-a ~ ministru al său.) 7. a înscăuna, a întrona, a învesti, a proclama, a pune, a unge, (înv.) a prochema, a propovădui, a striga, a vesti. (L-au ~ împărat.) 8. a angaja, a băga, a încadra, a lua, a primi, (înv. și pop.) a năimi. (Îl ~ într-o slujbă.)
NUMIRE s. 1. denumire, nume, (livr.) denominație, (rar) intitulare, (înv.) titlu, titulatură. (Ce ~ poartă?) 2. calificare, (fig.) etichetare, taxare. (~ cuiva drept...) 3. alcătuire, constituire, creare, desemnare, formare, instituire, înființare, organizare, stabilire. (~ unei comisii speciale.) 4. (înv.) provivasire. (~ cuiva într-o funcție înaltă.) 5. angajare, încadrare, primire. (~ lui în uzină s-a făcut pe loc.)
QUIA NOMINOR LEO (lat.) pentru că mă numesc leu – Fedru, „Fabulae”, I, 5. Motivarea leului, care-și atribuie partea cea mai mare a prăzii, nedreptățind celelalte animale. Expresia indică abuzul de putere.
VERITAS TEMPORIS FILIA DICITUR (lat.) adevărul este numit odrasla timpului – Gellius, „Noctes Atticae”, 12, 11, 7.

numire dex

Intrare: numire
numire substantiv feminin
Intrare: numi (verb)
numi verb verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a