NÚMEN s. n. (Fil.) Lucru în sine, cunoscut numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. – Din fr. noumène.

NÚMEN s. n. Lucru în sine, cunoscut numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. – Din fr. noumène.

NÚMEN s. n. (În filozofia idealistă a lui Kant) Lucru în sine, care nu poate fi cunoscut prin rațiune.

númen s. n.

númen s. n.

NÚMEN, s.n. (fil.) esență cognoscibilă numai prin rațiune;

NÚMEN s.n. (Fil.) Esență cognoscibilă numai prin rațiune. ♦ (La Kant) a) termen folosit pentru desemnarea lucrului în sine; b) libertatea, nemurirea sufletului și divinitatea. [Var. noumen s.n. / cf. fr. noumène, it. noumeno, germ. Noumenon < gr. noumenon – ceea ce este gândit].

NÚMEN s. n. (fil.) esență cognoscibilă numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul. ◊ (la Kant) „lucru în sine”. (< fr. noumène, germ. Noumenon, gr. noumenon)

NÚMEN n. filoz. Esență care poate fi cunoscută numai pe cale rațională. /<fr. noumène