nora definitie

3 intrări

13 definiții pentru nora

NÓRĂ, nurori, s. f. Soția fiului considerată în raport cu părinții acestuia. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. – Lat. nurus.
NÓRĂ, nurori, s. f. Soția cuiva considerată în raport cu părinții soțului ei. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. – Lat. nurus.
NÓRĂ, nurori, s. f. Soția considerată în raport cu părinții soțului. Moșneagul avea gineri și nurori, care locuiau cu el. SADOVEANU, O. VI 343. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Baba zicea: moșulică, Vreu o noră precum nu-i. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. (Familiar) A intrat nora-n blide v. blid. – Forme gramaticale: gen.-dat. nurorii și (familiar) norei; (urmat de un adj. pos.) noru- sau noră- (C. PETRESCU, Î. II 185). – Variantă: nuróră (TEODORESCU, P. P. 53) s. f.
nóră s. f., g.-d. art. nurórii; pl. nuróri
nóră-mea (-ta, -sa) (fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. nóră-mii (-tii, -sii)
nóră s. f., g.-d. art. nurórii; pl. nuróri
nóră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. nóră-mii (-tii, -sii)
nóră (nuróri), s. f. – Soția fiului. – Var. (înv.) nor. Mr. nor(ă), megl. noră. Lat. nǒrus, formă populară a lui nŭrus (Densusianu, Hlr., 78; Pușcariu 1190; Candrea-Dens., 1244; REW 6000), cf. it. nuora, prov. noro, v. fr. nuere (saintong. nore), sp. nuera, port. nora. Var. supraviețuiește în legături sintactice: noru-mea, noru-sa; pl. indică un paralelism cu soră. Pentru absența diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de uz general (ALR, I, 260).
NÓRĂ nuróri f. Soție a fiului în raport cu părinții acestuia. ◊ A intrat ~a-n blide se spune cu ironie despre neîndemânarea unei persoane (care face zgomot cu vasele sau le sparge). [G.-D. nurorii] /<lat. nurus
norá, pers. 3 sg. noreáză, vb. I (pop.) a (se) înnora.
noră f. soția fiului. [Dial. nor = lat. NURUS].
nóră f., pl. nurorĭ, ca soră, surorĭ (lat. nŭrus și nŏrus, pop. nŭra, din * nusus, vgr. ny[s]ós, scr. snushâ, vgerm. snur, ngerm. schnur, vsl. snŭha; it. noura, pv. noro, vfr. nuere, sp. nuera, pg. nora). Nevasta fiuluĭ. – Și nuróră: nurora poricinașă. (VR. 1911, 8, 208). V. ginere.
NORA, b. (16 B VI 105); – ard., 1726 (Paș), subst. noră sau < nor (nour); Norel (ib.); n. act. < Eleonora.

nora dex

Intrare: noră
noră substantiv feminin
Intrare: nora
nora
Intrare: Nora
Nora