NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nicio) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nicio) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.

NOÍME, noimi, s. f. A noua parte dintr-un întreg împărțit în părți egale. [Pr.: no-i-] – Nouă + suf. -ime.

NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.

NOÍME, noimi, s. f. A noua parte dintr-un întreg împărțit în părți egale. [Pr.: no-i-] – Nouă + suf. -ime.

NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens; rost. Îngîna vorbe fără noime. DUMITRIU, B. F. 83. Mă privi și mă văzu mirat de acea întrebare fără noimă. SADOVEANU, A. L. 26. Cercetă el mult și bine ca să afle noima tainei acelei «pune-te masă, scoală-te masă», dar nu fu chip să afle ceva. POPESCU, B. III 61. ♦ (Învechit) Idee, gînd, părere. Nu mi-ai înțeles bine noima, frate, eu nu-l ocărăsc. DRĂGHICI, R. 180. 2. Menire, țel; tîlc. Ce noimă au, ce înseamnă acele mii de pagini, în cari se descriu picioare goale? GHEREA, ST. CR. II 212. Înțelesese el noima acestei cumpene. ISPIRESCU, L. 400. Ai trebuit să-nțelegi noima scrisorii mele. ALECSANDRI, T. 1157. 3. (Rar) Simbol. Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viață. EMINESCU, O. I 64. – Pronunțat: noi-.

NOÍME, noimi, s. f. A noua parte dintr-un întreg. Un întreg este compus din nouă noimi. – Pronunțat: no-i-.

nóimă s. f., g.-d. art. nóimei; pl. nóime

noíme s. f., g.-d. art. noímii; pl. noími

nóimă s. f., g.-d. art. nóimei; pl. nóime

noíme s. f., g.-d. art. noímii; pl. noími

NÓIMĂ s. 1. v. logică. 2. v. justificare.

NÓIMĂ s. v. accepție, cauză, considerent, conținut, îndreptățire, însemnare, înțeles, justificare, menire, mobil, motiv, motivare, motivație, obiectiv, pricină, prilej, rațiune, rol, rost, scop, semnificație, sens, temei, țel, țintă, valoare.

nóimă (nóime), s. f. – Sens, logică, bun-simț. – Mr. noimă, megl. noimă „semnal”. Ngr. νόημα (Cihac, II, 679; Gáldi 213), cf. alb. noimë. Sec. XVIII.

NÓIMĂ ~e f. 1) Înțeles adânc, ascuns; tâlc. ◊ Cu ~ a) cu înțeles; logic; b) în mod înțelept. Fără (nici o) ~ a) fără sens; b) prostește. A nu avea (nici o) ~ a fi lipsit de sens; a fi absurd. 2) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea acestuia; rost; sens. 3) înv. Imagine reprezentând ceva în mod convențional. /<ngr. nóima

NOÍME ~i f. Fiecare dintre părțile egale ale unui întreg, împărțit în nouă; a noua parte din ceva. [Sil. no-i-] /nouă + suf. ~ime

noíme s.f. (înv.) generație nouă.

noimă f. înțeles, sens preciz: ce noimă aveau cuvintele sale? ISP. [Gr. mod.].

nóĭmă f., pl. inuzitat e (ngr. nóima, vgr. nóema, Înțeles, scop. V. metanie). Înțeles, sens, explicațiune: vorba, gluma asta n’are nicĭ o noĭmă! Cu noĭmă, rațional. Fără noĭmă, irațional.

NOIMĂ s. 1. coerență, logică, sens, șir. (Vorbește fără ~.) 2. justificare, logică, motivare, rațiune, rost, sens, temei. (Nu văd ~ acestei hotărîri.)

noimă s. v. ACCEPȚIE. CAUZĂ. CONSIDERENT. CONȚINUT. ÎNDREPTĂȚIRE. ÎNSEMNARE. ÎNȚELES. JUSTIFICARE. MENIRE. MOBIL. MOTIV. MOTIVARE. MOTIVAȚIE. OBIECTIV. PRICINĂ. PRILEJ. RAȚIUNE. ROL. ROST. SCOP. SEMNIFICAȚIE. SENS. TEMEI. ȚEL. ȚINTĂ. VALOARE.

À TORT ET À TRAVERS (fr.) fără noimă, fără vrute și nevrute – A vorbi à tort et à travers. V. și Ab hoc et ab hac.