NIÓBIU s. n. Element chimic, metal rar alb-cenușiu, dur, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. [Pr.: ni-o-] – Din fr. niobium, germ. Niobium.

NIÓBIU s. n. Element chimic, metal rar alb-cenușiu, dur, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. [Pr.: ni-o-] – Din fr. niobium, germ. Niobium.

NIÓBIU s. n. Element chimic rar, cu caracter metalic, de culoare cenușie.

nióbiu [biu pron. biu] (ni-o-) s. n., art. nióbiul; simb. Nb

nióbiu s. n. (sil. ni-o-) [-biu pron. -biu], art. nióbiul; simb. Nb

NIÓBIU s. (CHIM.) columbiu. (~ este un element chimic.)

NIÓBIU s.n. Metal rar, dur și maleabil, de culoare cenușie; columbiu. [Pron. ni-o-biu. / < fr. niobium, germ. Niobium, cf. Niobe – personaj legendar].

NIÓBIU s. n. metal rar, dur și maleabil, alb-cenușiu, lucios, foarte rezistent; columbiu. (< fr. niobium)

NIÓBIU n. Metal rar, dur, cenușiu-deschis, lucios, foarte rezistent la coroziune, întrebuințat la fabricarea oțelurilor inoxidabile în electrotehnică, în radioelectronică etc.; columbiu. [Sil. ni-o-] /<fr. niobium, germ. Niobium

* nióbiŭ n. (d. numele zeițeĭ Niobe). Chim. Un metal monovalent.

NIOBIU s. (CHIM.) columbiu. (~ este un element chimic.)

Nb, simbol chimic pentru niobiu.

NIÓBIU (< fr. {i}; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. Element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p. t. 2.470°C, p. f. 3.300°C, gr. sp. 8,6), metal rar, cenușiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. Formează combinații în stările de valență 3, 4 și 5. În natură de se găsește asociat tantalului în diferite minerale (piroclit, loparit ș.a.). Se utilizează la fabricarea oțelurilor speciale, inoxidabile și anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett și redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poartă numele actual. Sin. (înv.) columbiu.