NÉUMĂ, neume, s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se executa fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.

NÉUMĂ, neume, s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în evul mediu în cîntecele liturgice. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care se cîntă fără cuvinte sau se vocalizează ultima silabă. – Pronunțat: ne-u-.

néumă (neu-) s. f., g.-d. art. néumei; pl. néume

néumă s. f. (sil. neu-), g.-d. art. néumei; pl. néume

NÉUMĂ s.f. Semn de notație muzicală, constând din puncte și virgule fără portativ, folosită în evul mediu mai ales pentru cântecele liturgice. ♦ Frază muzicală a cărei ultimă silabă se prelungește sau care este cântată fără cuvinte. [Pron. neu-. / cf. fr. neume, it., lat., gr. neuma].

NÉUMĂ s. f. semn de notație muzicală constând din puncte și virgule fără portativ, în evul mediu pentru cântarea liturgică. ◊ grup de note emise dintr-o singură respirație. ◊ parte dintr-o frază muzicală bisericească a cărei ultimă silabă se prelungește sau care este cântată fără cuvinte. (< fr. neume, lat. neuma)

neumă v. notație (III).

néumă, neume s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, introdus în muzica bisericească de papa Grigorie cel Mare (†604), care constă din puncte, virgule, linii drepte și curbe, cârlige etc. în diferite poziții și din care derivă notația psaltichiei folosite și azi în Bis. ortodoxă. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.