neființă definitie

11 definiții pentru neființă

NEFIÍNȚĂ s. f. 1. (Livr.) Faptul de a nu exista, de a nu fi; inexistență; stare a ceea ce nu există; p. ext. neant. 2. (Înv.) Absență, lipsă dintr-un anumit loc (a unei persoane). – Pref. ne- + ființă.
NEFIÍNȚĂ s. f. 1. (Poetic) Faptul de a nu exista, de a nu fi; inexistență; stare a ceea ce nu există; p. ext. neant. 2. (Înv.) Absență, lipsă dintr-un anumit loc (a unei persoane). – Ne- + ființă.
NEFIÍNȚĂ s. f. 1. (În limbaj poetic) Lipsă de existență; neant. Se pare că, nerăbdătoare, Viețile din viitor Aud a voastră sărutare Din noaptea neființei lor. CERNA, P. 15. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă... Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? EMINESCU, O. I 132. Împărat al neființei mi se pare cum că sînt. ALEXANDRESCU, M. 262. 2. (Învechit) Absență, inexistență, lipsă (a unei persoane). Folosindu-se de neființa sa, au mers acasă la el. NEGRUZZI, S. I 226.
nefiínță (livr.) s. f., g.-d. art. nefiínței
nefiínță s. f. (sil. -fi-in-), g.-d. art. nefiínței
NEFIÍNȚĂ s. v. neant.
Neființă ≠ ființă
NEFIÍNȚĂ f. (negativ de la ființă) 1) Stare a ceea ce nu există; inexistență. 2) înv. Lipsă din locul unde ar trebui să fie; absență. /ne- + ființă
neființă f. 1. ceeace n’are ființă sau existență: la început pe când ființa nu era, nici neființa EM.; 2. fig. neant: în noaptea neființei toiul cade, totul tace EM.
nefiínță f., pl. e. Inexistență, neant. Absență: a condamna la neființă (în contumacie).
NEFIINȚĂ s. inexistență, neant, nimic, (rar) negură, neunde, uitare, (înv.) nedereasă, nefapt. (Așa-zisa liniște a ~.)

neființă dex

Intrare: neființă
neființă substantiv feminin
  • silabisire: -fi-in-