NAVIGÁȚIE s. f. Faptul de a naviga; știința și tehnica de a conduce o navă către un punct dat, pe un drum precis și dinainte stabilit; ramură a transporturilor și comunicațiilor, pe apă și în aer. Navigație fluvială. Navigație maritimă. Navigație aeriană. – Variantă: (învechit) navigațiúne (GHICA, S. 250) s. f.

NAVIGAȚIÚNE s. f. v. navigație.

NAVIGAȚIÚNE s. f. v. navigație.

NAVIGAȚIÚNE s.f. v. navigație.

navigați(un)e f. 1. acțiunea de a naviga: navigațiune maritimă, fluvială; 2. arta, meseria navigatorului.

* navigațiúne f. (lat. navigátio, -ónis). Acțiunea saŭ arta de a naviga: navigațiune fluvială, maritimă, submarină, aeriană. – Și -áție. Originea navigațiuniĭ se perde în noaptea timpurilor, și istoria progresuluĭ eĭ e tot una cu a civilizațiuniĭ. Din epoca cea maĭ depărtată se găsește trunchiu de copac scobit, de care se servesc chear azĭ indigeniĭ din Oceania. Istoria navigațiuniĭ cuprinde doŭă era distincte, dintre care prima străbate toată antichitatea și se perde în timpurile de barbarie care aŭ urmat imperiu roman. Lipsițĭ de busolă, navigatoriĭ de atuncĭ se depărtaŭ rar de coaste. Cea maĭ mare călătorie pe care o amintește istoria e cea pe care aŭ în prejuru Africiĭ, din ordinu regeluĭ Egiptuluĭ Necao II, corăbiile feniciene. La începutu secululuĭ 14 după Hristos, invențiunea busoleĭ, care permise în fine navigatorilor să străbată oceanu, înseamnă a doŭa eră a navigațiuniĭ. La 1492, Hristofor Columb descoperi America; la 1498, Vasco de Gama trecu Capu Buneĭ Speranțe, și, la 1419, Magellan făcu prima călătorie în prejuru lumiĭ. Întrebuințarea aburuluĭ la navigațiune, suprimînd pînza și permițînd a înfrunta inconstanța vînturilor, a dar naștere uneĭ noĭ dezvoltărĭ a navigațiuniĭ. V. marină.