năimeală definitie

7 definiții pentru năimeală

NĂIMEÁLĂ, năimeli, s. f. (Înv. și reg.) Închiriere, arendare; (concr.) chirie, arendă. [Pr.: nă-i-] – Năimi + suf. -eală.
NĂIMEÁLĂ, năimeli, s. f. (Înv. și reg.) Închiriere, arendare; (concr.) chirie, arendă. [Pr.: nă-i-] – Năimi + suf. -eală.
NĂIMEÁLĂ, năimeli, s. f. (Regional) Faptul de a (se) năimi. 1. Angajare pentru o muncă; p. ext. angajament; tocmeală. Pentru că și-au împlinit năimeala cum se cuvine, i-au zis... vină dară cu mine ca să-ți plătesc. SBIERA, P. 207. 2. Închiriere, arendare; p. ext. chirie, arendă. Mă gîndesc că la capătul războiului să-mi ridic o căsuță. Că stau cu năimeală. CAMILAR, N. I 166. Năimiră casele și locurile ce le-au moștenit de la părinți la niște oameni și după aceasta, luînd banii de pe năimeală și părăsind satul... se duseră în lume. MARIAN, O. II 316.
năimeálă (înv., reg.) (nă-i-) s. f., g.-d. art. năimélii; pl. năiméli
năimeálă s. f. (sil. nă-i-), g.-d. art. năimélii; pl. năiméli
NĂIMEÁLĂ s. v. arendare, arendă, chirie, închiriere, locație.
năimea s. v. ARENDARE. ARENDĂ. CHIRIE. ÎNCHIRIERE. LOCAȚIE.

năimeală dex

Intrare: năimeală
năimeală substantiv feminin
  • silabisire: nă-i-