Dicționare ale limbii române

17 definiții pentru năbușire

NĂBUȘÍ, năbușesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) sufoca, a (se) înnăbuși. ♦ Tranz. Fig. A împiedica dezvoltarea, desfășurarea sau manifestarea unei acțiuni, a unui proces, a unui sentiment etc. ♦ Tranz. Fig. A face să nu se vadă, să nu se simtă, să nu se audă. 2. Tranz. A potoli, a stinge focul. 3. Intranz. (Adesea fig.) A se revărsa, a inunda; a invada. ♦ (Despre sânge, lacrimi) A podidi. [Prez. ind. și: năbuș] – Cf. sb. năbušiti.
NĂBUȘÍRE, năbușiri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) năbuși. – V. năbuși.
NĂBUȘÍ, nắbuș, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) sufoca, a (se) înăbuși. ♦ Tranz. Fig. A împiedica dezvoltarea, desfășurarea sau manifestarea unei acțiuni, a unui proces, a unui sentiment etc. ♦ Tranz. Fig. A face să nu se vadă, să nu se simtă, să nu se audă. 2. Tranz. A potoli, a stinge focul. 3. Intranz. (Adesea fig.) A se revărsa, a inunda; a invada. ♦ (Despre sânge, lacrimi) A podidi. – Cf. scr. nabušiti.
NĂBUȘÍRE, năbușiri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) năbuși. – V. năbuși.
NĂBUȘÍ, nắbuș și năbușesc, vb. IV. (Învechit și regional, în concurență cu înăbuși) 1. Tranz. A sufoca, a înăbuși. Îi frînse mijlocul, îl năbuși cu strînsoarea, și-l făcu să-și dea sufletul. ISPIRESCU, U. 62. Sîngele să-l năpădească, Sîngele să-l năbușească. TEODORESCU, P. P. 372. ◊ Fig. O nălucă muierească Ar putea glasul măririi în pieptu-mi să-l năbușească. HASDEU, R. V. 158. Mă năbușesc lacrimile de bucurie. ALECSANDRI, T. 151. ♦ Fig. A face să nu se vadă, să nu se simtă, să nu se audă; a reprima. Priveam, gîndeam aiurea, îmi năbușeam căscatul. GALACTION, O. I 229. Năbușindu-și în piept mînia și ura ce-l sugruma. VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Tranz. A potoli, a stinge. Focul... a fost năbușit în cîteva minute. CARAGIALE, N. S. 69. 3. Intranz. (Neobișnuit, despre apă, p. ext. despre alte lichide) A se revărsa, a inunda; a năvăli. Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ♦ Fig. A năvăli, a se năpusti, a invada. Au năbușit tătarii în țară. SBIERA, P. 200. Gloata... năbuși înuntru ca un șiroi. NEGRUZZI, S. I 230.
!năbușí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. năbușéște, imperf. 3 sg. năbușeá; conj. prez. 3 să năbușeáscă
năbușíre (pop.) s. f., g.-d. art. năbușírii; pl. năbușíri
năbușí vb., ind. prez. 3 sg. năbușă / năbușéște, imperf. 3 sg. năbușeá; conj. prez. 3 sg. și pl. năbușe / năbușeáscă
năbușíre s. f., g.-d. art. năbușírii; pl. năbușíri
NĂBUȘÍ vb. v. arunca, asfixia, azvârli, cotropi, invada, înăbuși, încălca, îneca, năpădi, năpusti, năvăli, precipita, repezi, sări, sufoca, sugruma, tăbărî, zvârli.
năbușí (năbușésc, năbușít), vb.1. A sufoca. – 2. A reteza, a suprima. – Var. înăbuși cu der. Sb. nabušiti „a fi umflat” (Mikloscih, Slaw. Elem., 16; Tiktin; Candrea). – Der. năbușeală, s. f. (sufocare; zăpușeală); năbușitor, adj. (care sufocă; dogoritor).
A NĂBUȘÍ ~ésc tranz. pop. v. A ÎNĂBUȘI. /cf. sb. nabušiti
A SE NĂBUȘÍ mă ~ésc intranz. rar v. A SE ÎNĂBUȘI. /cf. sb. nabušiti
năbușì v. 1. a se înneca, a pierde suflarea; 2. a sufoca; 3. a potoli o răscoală; 4. a da năvală: sumeții Unguri în Moldova năbușesc NEGR.; 5. a podidi: mă năbușesc lacrămile de bucurie AL. [Serb. NABUȘITI, a se umfla].
înăbúș și -ésc, a v. tr. (sîrb. nabušiti, a se unfla, cu înț. luĭ înăduș. – El înăbușă, sî înăbúșe. V. bușesc). Vest. Înăduș, sufoc, asfixiez. Fig. Reprim: a înăbuși o răscoală. V. refl. Mă înăduș: s’a înăbușit și a murit. Est. (năbușesc). Năpădesc, inund, podidesc: l-aŭ năbușit lăcrămile. V. intr. Mă revărs, năboĭesc, năvălesc: rîurile, Tătariĭ aŭ năbușit. – Și înn- și înắbuș.
năbușésc v. tr. (V. înăbușesc). Năpădesc: l-aŭ năbușit lacrămile. V. intr. Năpădesc, năvălesc.
năbuși vb. v. ARUNCA. ASFIXIA. AZVÎRLI. COTROPI. INVADA. ÎNĂBUȘI. ÎNCĂLCA. ÎNECA. NĂPĂDI. NĂPUSTI. NĂVĂLI. PRECIPITA. REPEZI. SĂRI. SUFOCA. SUGRUMA. TĂBĂRÎ. ZVÎRLI.

năbușire definitie

năbușire dex

Intrare: năbuși (1 -buș)
năbuși 1 -buș verb grupa a IV-a conjugarea a IV-a
Intrare: năbușire
năbușire substantiv feminin
Intrare: năbuși (1 -bușesc)
năbuși 1 -bușesc verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a