Dicționare ale limbii române

2 intrări

16 definiții pentru năbădăire

NĂBĂDĂÍ, năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din năbădaie.
NĂBĂDĂÍRE, năbădăiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) năbădăi și rezultatul ei. – V. năbădăi.
NĂBĂDĂI1 s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.
NĂBĂDĂÍ2, năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre animale) A manifesta neastâmpăr; a se frământa, a se agita. – Din năbădăi1.
NĂBĂDĂÍRE, năbădăiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) năbădăi2 și rezultatul ei. – V. năbădăi2.
NĂBĂDĂÍ2, năbădăiesc, vb. IV. Refl. (Neobișnuit) A se frămînta, a se înfuria, a se mînia, a se aprinde. Se ridica, holba ochii, deschidea nările, se zbuciuma, se năbădăia. CARAGIALE, S. 42.
NĂBĂDẮI1 s. f. pl. (În expr.) A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) năbădăile = a) a se supăra foarte tare, a se mînia. Cînd o văz pe nevasta asta a mea că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile! PREDA, Î. 158. Cum s-a arătat Negoiță, domnița a stat din cap și a început să țipe, apucată de toate năbădăile. CARAGIALE, O. III 46; b) a se înfricoșa, a se înspăimînta; p. ext. a-și pierde mințile. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. GORJAN, H. II 98; c) a avea o criză de epilepsie. Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. PANN, P. V. III 52. A băga (pe cineva) în năbădăi = a înspăimînta, a înfricoșa; p. ext. a face să-și piardă mințile, să înnebunească. Lelea cu făptura ei M-a băgat în năbădăi. ȘEZ. VIII 26.
!năbădăí (a se ~) (rar) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se năbădăiéște, imperf. 3 sg. se năbădăiá; conj. prez. 3 să se năbădăiáscă
!năbădăíre (rar) s. f., g.-d. art. năbădăírii; pl. năbădăíri
năbădăí vb., ind. prez. 3 sg. năbădăiéște, imperf. 3 sg. năbădăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. năbădăiáscă
năbădăíre s.f., g.-d. art. năbădăírii
NĂBĂDĂI s. pl. v. epilepsie, furie, înverșunare, mânie.
NĂBĂDẮI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. * Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaș. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-și iasă din fire. /Orig. nec.
năbădắĭ f., pl. (d. bătaĭe, bătăĭ, cu pref. slav. na-. Cp. și cu bg. napadanie, napadenie, năpădire, atac, acces). Mare furie și zbucium, năvîrliĭ: răcnea parćă-l apucase năbădăile de furie, de frică. V. zabaĭdoace.
năbădăi s. pl. v. EPILEPSIE. FURIE. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE.
năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie

năbădăire definitie

năbădăire dex

Intrare: năbădăi
năbădăi verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
Intrare: năbădăire
năbădăire substantiv feminin